Bun găsit vă spune Camelia Teodosiu, aici în spațiul Bibliotecii de Bucurii, unde vă întămpinăm cu un Mărțișor – devenit, în timp, simbol al primăverii. Un reper pentru începutul lunii Martie încărcată de tradiții și obiceiuri, prezentate în această ediție a emisiunii de doamna academician Sabina Ispas – Director al Institutului de Etnografie și Folclor ”Constantin Brăiloiu”.

Mărțișorul datează din timpuri străvechi, dar originile exacte nu sunt cunoscute. Numele lui este inspirat de Marte – zeul războiului, al fertilității și vegetației. Astfel viața și moartea, pacea și războiul, puritatea și dragostea, renașterea sunt simbolizate prin împletirea celor două șnururi – alb și roșu.

Doamna academician Sabina Ispas ne prezintă acest reper al renașterii și protejării vieții – Mărțișorul în relația lui cu timpul sacru.

Tema emisiunii din această seară este foarte bine sintetizată în lucrarea invitatei noastre doamna academician Sabina Ispas – MĂRȚIŞORUL ŞI RELAȚIILE LUI CU TIMPUL SACRU:

Problema timpului este una dintre cele mai controversate și importante, care i-a preocupat și continuă să-i preocupe pe oameni, concentrând, pentru înţelegerea și aprofundarea ei, energiile creatoare ale multor gânditori și savanţi, din vremurile antice până în zilele noastre. (…)

Relaţiile omului cu veșnicia, în care sunt implicate și raporturile existente între fiinţa umană creată și transcendent, conform gândirii tradiţionale, ar trebui discutate în cadrul unor sisteme teologice, din perspectivă dogmatică, determinantă pentru înţelegerea viziunilor diferenţiate despre om, rolul său pe planetă și raporturile pe care le are cu universul, cu „restul creaţiei”. Obișnuim să ne organizăm existenţa orientându-ne după un sistem de măsurare și divizare a anului, care are la bază cunoștinţe empirice și calcule riguroase matematice. Ceea ce numim calendar, vechiul cărindar românesc, provine în limba noastră din latinescul calendae. (…)

Pentru comunitatea românească, ca și pentru multe alte comunităţi creștine și ortodoxe, cele trei mari sărbători domnești – Crăciunul, Paștile și Rusaliile – sunt repere fundamentale pentru întreaga desfășurare a existenţei individuale și de grup, de-a lungul fiecărei secvenţe temporale, de la cea mai mică unitate de măsură – clipa, trecând prin orele zilei și ale nopţii, zilele și săptămânile unei luni, anul, anii și veșnicia. Pentru credinciosul creștin și, implicit, pentru cel ortodox, viaţa trebuie să se desfășoare în armonie cu prescripţiile care să-l ajute să recâștige Paradisul pierdut, să dobândească viaţa veșnică.

Perspectiva religioasă din care fiecare comunitate percepe existenţa este un reper fundamental în aprecierea valorilor spaţiului și timpului. Unul dintre momentele cu pondere majoră în drumul acesta ce trebuie parcurs spre mântuire este sărbătoarea Paștelui. Ne aflăm în faţa acelei calităţi speciale pe care o are timpul, pentru gândirea religioasă, pentru gândirea omului societăţii tradiţionale, în general, de a fi sacru, ca de altfel și spaţiul, cele două unităţi fiind interdependente. Timpul este continuu, experienţa timpului este o spirală ascendentă. Paștele oferă, celor care îl prăznuiesc, cea mai mare „concentrare” sacră. „Mundus non factus est in tempore, sed cum tempore” („Lumea nu a fost făcută în timp, ci împreună cu timpul”, Fericitul Augustin), deci timpul a fost creat odată cu lumea.

Calendarul este „un sistem de împărţire a timpului în ani, luni și zile, bazat pe fenomenele periodice ale naturii”⁵. Sărbătorile sunt forme sociale ale vieţii religioase și au rol comemorativ sau aniversar. Termenul provine din latinescul servatoria, la rândul lui, un derivat din servo, -are care avea sensul de „a păstra, a conserva, a respecta”. Respectarea sărbătorilor religioase implică și un act de cinstire și închinare; acestea au funcţie educativă și oferă spaţii pentru reculegere. Sărbătorile numite adesea, impropriu, populare, sunt ordonate, de cele mai multe ori, în sistemul tradiţional românesc, după datele calendarului creștin ortodox. (Sărbătorile fiind consacrate pentru întreaga colectivitate, sunt populare în toate accepţiile termenului subliniat).

Sistemul obiceiurilor și credinţelor din așa-numitul ciclu calendaristic, care acoperă întreaga perioadă a unui an – 12 luni – a fost analizat și interpretat de folcloriști și etnografi din diverse perspective. (…) Cea mai importantă diviziune a anului, indiferent dacă este administrativ, astronomic sau religios, este săptămâna. În cursul acesteia sunt zile rezervate anumitor acte culturale, practici rituale, interdicţii și recomandări de diverse tipuri. În cursul unui an sunt 52 de săptămâni, a căror organizare, depășind cadrul astronomic, se realizează prin raportare la două sărbători cu dată variabilă: Paștile și Rusaliile.

Pentru tradiţia românească și pentru familia confesională din care aceasta face parte majoritar, cea ortodoxă, identificăm o perioadă prepascală, numită a Triodului, care numără 10 săptămâni (trei săptămâni pentru pregătirea Postului Mare sau al Paștilor și 7 săptămâni de post), o perioadă pascală, a Penticostarului, între Paști și Rusalii (50 de zile, cu dată variabilă) și o a treia, a Octoihului, care numără restul săptămânilor.

De obicei, vorbim despre un „ciclu pascal” și avem în vedere nu numai Învierea lui Hristos, ci toată perioada pregătitoare premergătoare, de la Lăsata Secului de Carne și, la interval de o săptămână, Lăsata Secului de Brânză, începutul Postului Mare sau al Paștilor și continuând până la Înălţare, 40 de zile după Paști. Tot acest interval este marcat de ritualuri și acte cultuale în care sunt atrași toţi membrii comunităţii. Postul Paștilor, numit și Păresimi, din latinescul Quadragesima, durează 7 săptămâni și este alcătuit din 6 săptămâni ale Păresimilor și Săptămâna Patimilor, și este precedat de Sâmbăta Morţilor.

Având origine apostolică și bază vetero-testamentară, postul acesta care astăzi cuprinde 40 de zile, a avut la început durată variabilă. Plasat în perioada Triodului, era cunoscut și sub numele de „post al catehumenilor” (cei care se pregăteau să primească botezul creștin). Pentru români, postul era foarte riguros, se interzicea consumul alimentelor cu bază animală, hrana fiind exclusiv vegetariană; se cerea și un control riguros al instinctelor și o reprimare a comportamentelor agresive, egoiste, trufașe.

Paștele este o sărbătoare cu dată mobilă, care cade în aceeași zi a săptămânii, duminica, și se calculează după luna plină de după echinocţiul de primăvară (21 martie). Este o sărbătoare a primăverii și nu poate fi celebrată după data de 8 mai a unui an calendaristic. Prin raportare la data Paștilor se celebrează celelalte trei mari sărbători – Floriile, Înălţarea și Rusaliile, – și se organizează toate sărbătorile cu dată mobilă din an, inclusiv „Moșii de Rusalii” (comemorarea morţilor). Tradiţional, data Paștilor se calcula la Patriarhia din Alexandria. Acestor evenimente, celebrate la date mobile, le sunt asociate sărbători cu dată fixă, dintre care sunt mai cunoscute cele legate de Nașterea și Botezul lui Iisus (Crăciunul – 25 decembrie, și Boboteaza – 6 ianuarie) și cele care alcătuiesc „ciclul Fecioarei Maria” (în luna martie, pe data de 25 este celebrată Bunavestire).

O perspectivă corectă asupra evenimentelor din așa-numitul calendar popular trebuie să armonizeze cele două structuri. Luna martie, numită de români marţ sau mărţișor, provine din lat. Martius. Pentru zonele cu climă temperată și patru anotimpuri, este prima lună de primăvară. În calendarul iudaic, pe care îl amintim pentru a avea o perspectivă istorică obiectivă asupra marilor sărbători pomenite anterior, prima lună, Nisan (numită Aviv, înainte de exilul babilonian), este martie-aprilie, când are loc sărbătoarea Paștilor, în intervalul dintre 15-22. Sărbătoarea care semnifică eliberarea din robie, este o sărbătoare a primăverii, care are străvechi legături cu agricultura. (Pentru ortodocși, Anul Nou Bisericesc începe la 1 septembrie și este legat de „începutul creaţiei lumii”, „începutul activităţii de propovăduire a lui Iisus”. Deosebit de Anul Nou civil, el se numește Indiction, iar 1 martie punctează jumătatea anului bisericesc).

În vechiul calendar roman, 1 martie marca Anul Nou. Poziţia lunii martie în cadrul primăverii, unul dintre cele patru sezoane caracteristice pentru clima României, ne determină să o asociem cu momentul revigorării vegetalului adormit sau amorţit, al trezirii la viaţă a plantelor. Pentru comunitatea românească, „codul vegetal” este unul dintre reperele determinante pentru definirea identităţii culturale. (…)

Luna martie deţine un număr impresionant de comemorări și celebrări care o fac să ocupe un loc deosebit în cursul anului calendaristic. De aceea, tradiţiile, practicile culturale, obiceiurile, credinţele trebuie privite ca un sistem, un ansamblu ceremonial al acestei luni și nu fiecare practică individual sau ca expresie particulară a uneia sau alteia dintre prescripţiile tradiţionale. Caracteristic lunii martie este ceea ce am numit, cu alte ocazii, un transfer de autoritate rituală de la grupul masculin spre cel feminin.

Autoritatea masculină a acţionat în tot cursul sărbătorilor iernii, plasate în perioada Octoihului, prin atributele cetei de colindători (5 decembrie – 7 ianuarie), ale bărbaţilor care au celebrat arezanul sau curbanul viilor (2 februarie); i-a urmat un moment de cooperare rituală și conciliere, pe 24 februarie, la sărbătoarea numită Dragobete, aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul (în anul 2002, de exemplu, sărbătoarea a marcat și începutul Triodului), când s-au cules primele flori apărute de sub zăpadă, în pădure, de către fete și băieţi, laolaltă.

Această acţiune cu funcţie rituală la bază, desacralizată, în timp, este primul sacrificiu vegetal, cu rol de primiţii (primele roade, primele fructe sunt ale Domnului, ca și primul animal născut), care oferea și garanţia de puritate, calitate absolut necesară în orice moment de trecere din cadrul complexelor rituale ample care reglementează existenţa umană. Acestuia îi succede practica Mărţișorului, pe data de 1 martie. Încă din secolul al XIX-lea, documentele ne furnizează informaţii conform cărora, între sărbătoarea Dragobetelui și cea de 1 martie, au avut loc substituiri sau extinderi ale unor practici, Dragobetele fiind asociat, uneori, cu prima zi a lunii martie.

Actul cultural tradiţional cel mai important era chiar confecţionarea mărţișorului din două fire răsucite de culoare albă și roșie (arnici, bumbac, lână, mătase), simbolizând sacrificiul, sângele, viaţa și puritatea, curăţia. Firul acesta, împletit de femei, poartă numele de mărţișor, mărţiguș, marţ, mărţug și este, pe de o parte, purtătorul identităţii celei care l-a confecţionat și îl dăruiește, pe de alta, a celui sau celei care îl poartă. Este persoana umană și viaţa ei în cursul zilelor ce se vor scurge până la următoarea acţiune similară.

Sacrificiul celei care împletește firele, personalitatea ei sunt încorporate în acel fragment textil prelucrat, firul împletit care devine purtătorul acelei identităţi, ca urmare a acţiunilor ce s-au efectuat asupra substanţei sale. Este un produs asemănător cămășii de izbândă, cămășii ciumei sau colacului de nuntă cu funcţie expiatoare. El era dăruit copiilor, fete și băieţi, tinerelor fete sau chiar nevestelor; în unele zone, era dăruit de fete feciorilor. Era purtat la mână, la gât, mai rar, la picior, mai nou, pe piept, la reverul hainei, timp de 9, 12 zile, până la venirea berzelor, până înfloreau pomii, când era depus pe o tufă sau pe un pom înflorit, însoţit de o scurtă incantaţie prin care se solicita sănătate și frumuseţe, protecţie pentru tinerele fete a căror piele albă putea fi arsă de vânturile și soarele primăverii: „Na-ţi negreţele/ Și dă-mi albeţele”; „Cine poartă mărţișoare,/ Nu mai e pârlit de soare”. (Marian Simion Florea – Sărbătorile la români. Studiu etnografic)

Mărţișorul era pus și la animalele domestice – miei, viţei, cai – , la ușa casei sau la grajd. Culoarea roșie are o semnificaţie cu totul specială în cultura tradiţională românească, dar și în alte culturi europene și extraeuropene; remarcăm prezenţa statornică a unor sensuri comune în sud-estul Europei și în mare parte din arealul culturii Mediteranei. Între cele mai vechi menţionări ale valorii purificatoare, asociată cu sacrificiul sângeros este cea din tradiţia iudaică, referitoare la „sacrificiul vacii roșii”. Cenușa rezultată din arderea de tot a trupului animalului ucis, amestecată cu apă, era folosită pentru curăţire (păstrarea sfinţeniei și purităţii spirituale) prin stropire, de către toţi membrii comunităţii, după necesităţi. (…)

Vechimea ritualului confecţionării și purtării șnurului de către creștini o dovedește citarea acestuia de către Sf. Ioan Gură de Aur. În Grecia se crede că mărţișorul apără pielea fragedă a copiilor și tinerelor fete de soarele de martie. Și aici se împletesc două fire, alb sau auriu, și roșu, care se poartă la încheietura mâinii sau la picior, după ce a fost expus toată noaptea la lumina stelelor, pe o tufă de trandafir. Astfel, încărcat cu puteri protectoare, șnurul, preluând numele lunii martie, este purtat până în ziua Paștilor, în unele localităţi, – până când vin berzele sau rândunelele, când este depus, din nou, pe o tufă de trandafir. Uneori șnurul este depus sub o piatră, de unde este luat peste 40 de zile; după calitatea insectelor de sub piatră se interpretează destinul celei sau celui care a purtat mărţișorul¹².(Megas George A. – Greek Calendar Customs)

Cercetătorul grec N. G. Politis face legătura între tradiţia Mărţișorului și Misterele din Eleusis. În practica românească, cu timpul, acestui șnur i s-a adăugat o amuletă, la început, sub forma unei monede din argint (pentru ca purtătorii lui să fie curaţi ca argintul), aramă sau chiar aur. Astăzi, amuleta are forme diverse – flori, gângănii, animale domestice sau sălbatice, păsări, personaje cunoscute din basme sau legende etc. – și a devenit purtătoarea unor mesaje afective și simbolice, fiind confecţionată din materiale diverse: de la textile de orice tip, plante uscate, pietre semipreţioase modelate, scoici, sticlă, metale de toate felurile, inclusiv cele preţioase, dar și nelipsitul și inesteticul „plastic” . Cea mai veche atestare a obiceiului, la români, datează de la începutul secolului al XIX-lea și se află în Condica limbii rumânești, un dicţionar-lexicon manuscris, în 7 volume, realizat de boierul Iordache Golescu, unde citim: „Mărţișorul este și luna martie, dar se zice și o aţă împletită cu un fir alb și cu altul roșu ce-l leagă la gâtul, la mâinile copiilor, în luna lui martie, spre pază, spre depărtarea dă orice boală, dă dăochiat, dă fărmecat”¹³. În lucrarea lui N. Caramfil, Cântece populare de pe valea Prutului (1872), citim: „Mărţișorul este o aţă răsucită din mai multe fire roșii și albe, ce-și leagă româncele la gât și la mâini pentru ziua de 1 martie și care apoi se leagă pe trandafiri înfloriţi”. (Caramfil N. – Op. cit., p. 17)

Calitatea rituală este dată de implicarea directă a femeii în confecţionare și este legată de virtuţile ei procreatoare, acelea de a fi „dătătoare de viaţă”; ritualitatea se asociază și cu semantica sacrificiului, actele dăruirii și răscumpărării, contactul cu vegetalul care este un mediator între om și transcendent, purtător al simbolicii pomului vieţii veșnice din Paradis. Pomul, arbustul sacru, de crengile căruia sunt aninate fâșii textile sau din hârtie, pe care sunt scrise mesaje diverse, aflat în preajma unor locașuri de cult – islamice, șintoiste, animiste etc. – poate fi întâlnit în multe arii culturale din Caucaz, Asia Mică, până în Extremul Orient și Japonia.

Sensurile actelor rituale și valorile obiectelor sau plantelor implicate în acestea sunt diferite, conform preceptelor religiilor cărora le aparţin practicanţii diferitelor tradiţii. Odată cu sacrificiul hristic, vegetalul substituie animalul din sacrificiul sângeros și devine purtător al identităţii umane, în general. În împlinirea tuturor acestor acte caracteristice tradiţiei românești și sud-est europene, femeia are un rol mediator. Mărţișorul este una dintre practicile rituale supuse unui spectaculos și activ proces prin care se realizează deritualizarea și desacralizarea obiceiului. Dezvoltat în mediul urban, acceptat de toate categoriile socio-profesionale, de vârstă și de gen etc., gestul oferirii mărţișorului – după ce confecţionarea șnurului și amuletei au trecut, predilect, în sfera micii industrii și artizanatului – devine, progresiv, purtătorul unor mesaje afective sau de marcare a statutului social al dăruitorului și, implicit, al primitorului; el poate exprima o întreagă gamă de semnificaţii, de la atașamentul pentru partenerul de viaţă, la manifestarea respectului faţă de superiorul ierarhic. Prin mijlocirea amuletei sunt transmise mesajele, ea fiind uneori substituită de obiecte cu diverse utilităţi: piese de îmbrăcăminte, parfumuri sau alte produse scumpe.

Dar șnurul tradiţional, împletit din fire de culoare albă și roșie, chiar dacă nu mai este confecţionat de femeie în casă și este cumpărat de la un producător oarecare, a rămas neschimbat, iar valorile și semnificaţiile lui iniţiale sunt încorporate în el. Prin cumpărarea celor două componente, răscumpărăm actul sacrificial care, simbolic, este efectuat de către un ins specializat și renunţăm, de bună voie, la dreptul și chiar la datoria noastră de oficianţi.

(…)

Practica Mărţișorului, cu tot complexul de acte, gesturi, persoane, timp și spaţiu ar trebui analizată ca o secvenţă de referinţă prin care debutează una dintre cele mai importante perioade din anul tradiţional cultual și care se află în relaţie de interdependenţă și interfuncţionalitate cu toate celelalte activităţi rituale sau ceremoniale care au loc în luna martie (…).

Imagini din Arhiva Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”

Realizator emisiune: Camelia Teodosiu