Pagina 23

Radio România Brașov FM: Povești lipovenești din satul în care încă se mai vorbește slavona medievală

De către biancabuca -
0

„Frumusețea naturii este egalată numai de frumusețea sufletului”, spunea Victor Hugo.

Bine v-am regăsit, dragi prieteni, la România de Nota 10! De această dată, călătorim într-un loc în care timpul chiar a stat în loc, iar frumusețea naturii și cea a sufletului creează cheia către o lume ruptă parcă din povești. Este locul în care limba slavonă din Evul Mediu încă este folosită în viață de zi cu zi, fără niciun fel de adaptare la zilele noastre, căsuțele vechi de peste un secol își primesc oaspeții, iar gospodinele prepară delicii după rețete vechi de sute de ani. Este Jurilovca, satul cu povești lipovenești.

Jurilovca este satul întemeiat de lipovenii plecați în toată lumea după sinodul din 1654 și impunerea restricțiilor dure de către Patriarhul Nikon. Aceștia au ajuns și pe meleagurile mioritice unde au întemeiat comunități în mai multe colțuri de țară, iar în Jurilovca au creat una în pragul secolului al XIX-lea. La început, a fost doar un cătun, iar ulterior a devenit unul dintre cele mai importante centre de pescuit în zona Deltei Dunării.

Liniștea, peisajul autentic al satului de pescari de altădată cu căsuțele alb-albastre, dar și peisajele deltaice vă vor purta într-o altfel de Românie. Diminețile și serile le-ați putea petrece pe malul „Mării Dulci” a țării noastre. În antichitate, se numea Halmyris și era legat de Marea Neagră, acum cele două tărâmuri maritime sunt despărțite de un fir de nisip și a devenit cel mai mare lac de apă dulce din țară, purtând denumirea de Lacul Razim. Paradis pentru zeci de specii de păsări, martor al istoriei și sursă de hrană pentru localnici, legenda spune că atunci când apele sale devin nărăvașe din senin, acesta este mult mai periculos decât marea.

Tot pe malurile sale puteți admira și chiar urca pe Capul Doloșman, singura faleză stâncoasă de pe litoralul românesc la care natura muncește de peste 20 de milioane de ani pentru a crea această minune dobrogeană ce îți taie răsuflarea cu spectaculozitatea sa. Rezervația naturală de 125 hectare a fost declarată arie protejată și este inclusă în Parcul Național Delta Dunării  aflat pe lista patrimoniului mondial al UNESCO.

De menționat este și faptul că rezervația adăpostește și asigură condiții de hrană și cuibărire pentru păsări migratoare, de pasaj sau sedentare dintre cele mai diverse, nu mai departe de începutul lunii septembrie când în zona Jurilovca a poposit un stol de câteva sute păsări Flamingo.

Odată ajunși pe platoul Capului Doloșman, practic pătrundeți în cea mai veche așezare atestată documentar pe teritoriul României, Cetatea Argamum, construită înainte de Hristos, prin anii 660 – 670. Într-un peisaj mirific, cu apele Razemului la picioare, legenda cetății spune că pe aici ar fi trecut corabia argonauților după ce au furat lâna de aur.

În acest loc rupt parcă din poveștile bunicilor, vacanțele se transformă în adevărate experiențe de neuitat, iar pentru a trăi total autenticitatea unei astfel de aventuri ați putea alege să poposiți într-una dintre casele vechi de peste un veac ale localnicilor care deschid turiștilor porțile propriilor gospodării.

Cum este să stai în concediu într-o căsuță bătrânică de vreo 100 de ani? Păi, cam așa ca în… povești lipovenești cu tril de păsărele la răsărit, cântec de cocoși și seri cu apusuri răvășitoare. Am stat și noi de vorbă cu unul dintre proprietarii din zonă.

„După ce am terminat facultățile în București, am muncit vreo 20 de ani pe acolo și, la un moment dat, satul ajunsese într-o zonă de depopulare masivă. Noi eram foarte atașați de sat. Ne-am sfătuit, iar eu am renunțat la job-ul din București și am revenit aici. Aveam casa din partea tatălui meu, aceasta este a bunicii soției, și am zis că va trebui să le resuscităm, să le readucem la viață. De prin 2017 am început câte puțin, câte puțin și am renovat. N-am putut să facem totul dintr-odată pentru că n-aveam bani, iar timpul nu ne permitea. Ne-am făcut noi singuri câte puțin în fiecare an. Și am încercat să facem și pe partea gastronomică, să guste oamenii și din mâncărurile specifice zonei, să se plimbe cu caiacele prin zone mai puțin accesibile, să vadă înspre Capul Doloșman și înspre Gura Portiței, locuri mai neatinse de comercial. Și eu cred că am reușit. Încercăm să atragem oameni care sunt mai mult interesați de o experiență în zona asta de tradițional, de familie”, ne-a mărturisit Dan Paul Pamacai.

În ceea ce privește specificul caselor lipovenești, Dan Paul Pamacai nu doar că ni le-a descris pe cele tradiționale, ci ne-a oferit detalii și despre nelipsita saună lipovenească:

„În general, casele lipovenești sunt formate din câteva camere înlănțuite, se trece dintr-o cameră într-alta. Erau și sunt o parte dintre ele, în continuare, acoperite cu stuf. În față avem o tindă. Fiecare casă are în fiecare cameră câte o icoană. Este vorba despre icoane vechi de secole aduse încă de pe timpul migrației de acum 400 – 500 de ani. Un lucru care era absolut prezent la toate gospodăriile era baia, prezentă și acum în unele gospodării. De obicei, era construită o clădire în afara locuinței și era saună. Este un sistem relativ simplu în care se face foc într-o chestie metalică, de obicei, care e acoperită cu pietre pe mijloc. Are un ceaun în care se pune apă și se încălzește, iar în apa se pun tot felul de plante medicinale. Se face ca un fel de fiertură, practic. Există o masă și o măturică. De obicei, măturică e făcută din lăstari de stejar și, cu măturica, după  ce te întinzi pe masă, începi să faci ritualul de purificare, ca să zic așa”.

Știați că amintirile vacanțelor pot avea gust și arome? Ei bine, un sejur în Jurilovca vă va lăsa cu gust de ladâciki, storceag, borș de pește lipovenesc cu ciușcă, lacherdă, perișoare de șalău, plachie și alte delicii culinare lipovenești, „stropite” cu puțină semagonka, socată și vin de acasă. Despre prepararea bucatelor din zonă ne-a oferit detalii tot Dan Pamacai.

„Satul era eminamente un sat de pescari și atunci mâncarea principală era peștele, aspect care încă se păstrează. Nu există nicio masă fără pește. Indiferent că mănânci friptură, că mănânci ce mănânci, tu trebuie să ai o bucățică de pește. Unchii mei au fost pescari. În fiecare vacanță când veneam la bunici mergeam cu ei la pescuit, zi de zi, de la 5 dimineața până pe la 11.00, 12.00. Se merge pe o preparare cât mai simplistă a peștelui. Mâncările nu vor fi niciodată complicate și complexe. Sunt mâncăruri simple, iar gustul este dat de prospețimea peștelui”.

Un alt detaliu care face ca Jurilovca să fie un loc aparte este păstrarea portului tradițional lipovenesc, cu spectaculoasele cocoșnice. Și cine le-ar fi putut realiza atât de autentic dacă nu o lipoveancă în atelierul său care poartă numele bunicii de la care a deprins dragostea pentru tradițiile și obiceiurile locului. 

„Bine ați venit în atelierul meșteșugăresc! Sunt Valentina. Katiușa Design vine de la numele bunicii mele. Pe bunica o chema Ecaterina. După câțiva ani de când am fost plecată, m-am întors în Jurilovca pentru că nu puteam să mai stau în altă parte. Atelierul este plin de strălucire și culoare întrucât costumele lipovenilor sunt spectaculoase. Am mers pe o linie tradițională originală în care folosesc materiale de calitate precum in, cânepă, bumbac. Când e un costum roșu atunci și cocoșnicul se adaptează la culoarea costumului. Femeile căsătorite poartă un cocoșnic mai cilindru și acoperit la spate care diferențiază domnișoarele și doamnele căsătorite. Doamnele căsătorite tot timpul își prind părul la spate într-o chicică, iar fetele tinere poartă cocoșnice descoperite, iar la spate își împletesc părul într-o singură coadă legată cu panglică”, ne-a povestit frumoasă lipoveancă.

Jurilovca este locul în care poți trăi istoria pe viu, dar te poți bucura și de relaxarea specifică unei zile de vacanță în orice perioadă a anului. Însă, dacă alegeți sezonul cald nu ratați o zi de stat la soare pe cea mai spectaculoasă plajă din România la care puteți ajunge doar cu vaporașul, Gura Portiței, colțul de rai unic în Europa în care Delta și Marea își dau întâlnire, o oază de liniște, sălbăticie și mirific.

Cei care vor să traiască experiența paradisiacă a Deltei ar putea alege o zi pe canalele sălbatice, iar cu ajutorul unei călăuze pricepute veți ajunge să trăiți ocazii unice cum ar fi să dați peste regele deltaic Codalbul, vulturul cu coadă albă, cea mai mare pasăre răpitoare din țară, specie aflată în pericol de dispariție, în România trăind cam 200 de exemplare, sau să urmăriți spectaculosul moment în care sute de pelicani iau prânzul ori să culegeți cochilii de scoici gigantice direct de la suprafață apei.

V-ați putea, pur și simplu, deconecta de la cotidian cu o plimbare în liniștea naturii, printre nuferi, egrete, stârci, corcodei și cormorani, albatroși și lișițe jucăușe, șerpișori sau bizami blănoși.

În schimb, cei care vor să mai descopere un colț de istorie, pot alege să se îndepărteze vreo 25 km de Jurilovca și să viziteze singura cetate medievală construită de negustorii genovezi care încă se mai păstrează în Dobrogea. Cu limanul Razim și lacul Babadag la picioare, Cetatea Enisala este cocoțată la peste 100 de metri înălțime și se spune că în grota de sub ea trăiește un zmeu cu fata pe care a rapit-o.

Odată terminată incursiunea în lumea satului lipovenesc, luați cu voi amintirile serilor petrecute în gospodăriile localnicilor, a zilelor cu drumeții, a tradițiilor locului, dar și gustul lipovenesc fie printr-o rețetă transmisă din generație în generație, fie printr-un borcan de miere cu izmă de Jurilovca sau de dulceață cu smochine, specifice locului.

Încheim aici o altă călătorie de poveste în România de Nota 10. Vă doresc să vă faceți din fiecare zi o amintire de neuitat!

Redactor/Foto: Bianca Bucă

Editor audio: Alina Andor & Alin Cohai

Zestrea Bibliotecii „Costache Sturdza” din Bacău

De către Camelia Teodosiu -
0
Foto: Camelia Teodosiu

Bun găsit, dragi prieteni, în spațiul plin de idei creative așezate cu drag pentru tihna sufletului.

Vă invit să poposim în Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza” . O clădire care impresionează prin arhitectura modernă, astfel încât e greu de asociat, la prima vedere, cu  amprenta ei istorică. Zestrea culturală de aici este pusă în valoare prin patrimoniul de carte și acțiunile organizate.

Citim pe site-ul Bibliotecii Judeţeane „Costache Sturdza” din Bacău că susţine „bucuria de a citi” şi face totul ca utilizatorii săi să se simtă „acasă” la bibliotecă.

Chiar în această perioadă, au loc o serie de expoziții de carte și evenimente din care amintesc:

  • Culorile Toamnei – specific etnografie și folclor cu fotodocumente ­
  • ION CREANGĂ – 147 ani de la debut în „Convorbiri literare” cu povestea „Soacra cu trei nurori”
  • Ziua internațională a muzicii

Managerul acestei instituții culturale – Adrian Jicu, ne mărturisește că a crescut și s-a format într-o epocă în care cititul era printre puținele alternative de petrecere a timpului liber. Ceea ce l-a determinat să devină profesor de limba și literatura română.

În verva evenimentelor, Adrian Jicu – managerul Bibliotecii Judeţeane din  Bacău își face timp să ne prezinte zestrea acestui ”cufăr cu cărți”, pus în valoare de amenajările interioare inspirate, parcă, din literatura SF.

 

Principalele momente din istoria Bibliotecii Județene:

1893 iunie 27 – Societatea Cultura înfiinţează, în sediul Primăriei, prima bibliotecă publică din Bacău, cu un fond de aproximativ 2000 de volume şi datorită strădaniilor membrilor Consiliului de administraţie care au făcut donaţii.

Primarul Gheorghe Sturdza, fiul beizadelei Costache Sturdza şi nepot al domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza, vine cu cea mai bogată donaţie – 948 volume şi cu explicaţia gestului său: „… vin a oferi Bibliotecii Publice din acest oraş Bacău fondu cărţilor ce posed, ca cei cari nu ştiu să poată învăţa, iar cei care ştiu ceva, să se poată perfecţiona; cu această condiţie ca acel fond să poarte numele Beizade C. Sturdza.” Datorită acestui gest, condiţie, Bibliotecii i s-a atribuit numele de Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza”.

1911 mai – cărțile din fondul Beizadea Costache Sturza au fost transferate bibliotecii Liceului Principele Ferdinand. Cărțile au rămas în biblioteca liceului, care a funcționat și ca bibliotecă publică, până în anul 1960, când au fost transferate Bibliotecii Regionale. (În 1967, cu prilejul sărbătoririi centenarului liceului, devenit Liceul George Bacovia, 350 de cărți din acel fond i-au fost returnate.)

1919 – a luat ființă biblioteca societății culturale Casa de Sfat și Citire Vasile Alecsandri care a preluat odată cu fondul de carte rămas în biblioteca de la Primărie și funcțiile unei biblioteci publice. De atunci datează și primul regulament de organizare și funcţionare a unei biblioteci publice băcăuane.

1950 mai – a avut loc inaugurarea Bibliotecii Publice a Comitetului Provizoriu Orășenesc Bacău, organizată în două camere închiriate ale unui imobil, cu un fond de 3140 volume, din care 2500 volume proveneau de la fostele biblioteci ce funcționaseră în Bacau și 640 erau procurate din producția editorială a anilor 1948-1950.

1950 – la sfârșitul anului biblioteca a fost trecută în subordinea organului de stat regional sub denumirea de Biblioteca Centrală Regională Bacău.

1960 mai – biblioteca s-a mutat în sediul din strada 6 Martie nr. 1, devenind proprietara clădirii.

1968 februarie – în urma reorganizării administrativ-teritoriale, biblioteca a trecut în subordine municipală devenind Biblioteca Municipală Bacău.

1974 martie –  biblioteca trece în subordine județeană, devenind Biblioteca Județeană Bacău.

1993 iunie – biblioteca a sărbătorit un secol de lectură publică găzduind o suită de manifestări culturale printre care și editarea unei cărți privind istoricul instituției: Biblioteca Publică din Bacău. Centenar 1893 – 1993 de Marilena Donea, Ioan-Lazăr Paraschiv și Radu Stoian.

2004 – Biblioteca Județeană „Costache Sturdza” își mută sediul din motive obiective, în incinta Muzeului de Științe ale Naturii din Parcul Cancicov, beneficiind de un spațiu nou, adaptat serviciilor,  de 3000 metri pătrați.

Realizator: Camelia Teodosiu

Foto: Biblioteca Judeţeană „Costache Sturdza” Bacău / Camelia Teodosiu

Radio Iași: Artiști din 18 țări, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, ediția a 15-a

De către Camelia Teodosiu -
0

Teatrul…grațios, dramatic, inocent, comic, ludic, suav, apăsător. De orice fel ar fi, această artă ne încântă, ne repoziționează spiritual, constituie o formă de vindecare.

Pentru a-l înțelege măcar puțin, am invitat-o pe Oltița Cîntec, critic de teatru și director artistic al Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași să ne expună un cadru teoretic al acestui cuprinzător concept.

Cu partea practică puteți face cunoștință chiar în aceste zile, la Iași, la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr (1-9 octombrie), festival pe care invitata noastră îl organizează, an de an, cu neclintită pasiune și determinare.

Oltița Cîntec s-a remarcat prin exigența și pragmatismul cu care își exercită mai ales profesia de critic teatral, practicând o critică de atitudine. S-a născut la Târnăveni, în județul Mureș și se consideră un „produs al Școlii Ardelene”. A ajuns ulterior la Iași, unde a absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, iar mai apoia devenit doctor în Teatrologie, fiind,în prezent,conferenţiar la Facultatea de Teatru a Universităţii Naţionale de Arte „George Enescu” din Iaşi.

Articolele şi studiile sale au apărut în reviste academice, de teatru şi decultură din ţară şi din străinătate; este autoarea mai multor volume care descriu arta spectacolului; a făcut parte din jurii de specialitate, a susţinutprelegeri despre teatrul românesc și a primit trei nominalizări la Premiile UNITER pentru critică de teatru, în 2007, în 2012 și în 2019.

Călătorește mult, prin prisma meseriei, dar și pentru că-i place să fie observator, să compare, să implementeze proiecte și să le dezvolte, să pună lucrurile în mișcare.

Așa cum aminteam, este fondatorul și curatorul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tânăr, eveniment ajuns, anul acesta, la a 15-a ediție, fiind emblematic pentru orașul Iași și foarte apreciat de către specialiștii în domeniu.

Tema din acest aneste conflict-confruntare și se polarizează în jurul ideii de conflict interior, revolta sentimentală dată de actualul context, al crizelor globale.

În inima Iașului, acolo se întâmplălucrurile frumoase între 1 și 9 octombrie, până seara târziu.

Vor fi prezenți artiști din 18 țări de pe 4 continente (Canada, Egipt, Belgia, Franța, Germania, India, Italia, Marea Britanie, Mexic, România, Polonia, Republica Moldova, Spania, Ucraina, Ungaria, Statele Unite ale Americii).

O gamă extrem de variată de activități, pentru toate vârstele și gusturile, este inclusă în program: spectacole indoor si outdoor, teatru VR, teatru studențesc, teatru pe Tik Tok, spectacole nominalizate la Premiile UNITER, spectacole accesibilizate pentru persoane cu deficiențe de auz și văz, expoziții, ateliere, lansări de carte, concerte, dans/performance, iar una dintre secțiuni va fi dedicată împlinirii a 170 de ani de la nașterea marelui scriitor I.L.Caragiale („Caragiale necanonic”).

Toate noutățile acestei ediții sunt redate cu grijă de teatrologul Oltița Cîntec în interviul de mai jos, unde veți mai afla și dacă tinerii sunt într-adevăr interesați de teatru, dar și cum va evolua această artă, către ce anume se îndreaptă.

Programul complet al FITPTI îl regăsiți aici:

https://luceafarul-theatre.ro/festivalul-international-de-teatru-pentru-publicul-tanar/fitpti-2022/festivalul-international-de-teatru-pentru-publicul-tanar-iasi-2022/

Realizator: Letiția GHEORGHIU

Sursă foto: arhiva personală Oltița Cîntec, luceafarul-theatre.ro

La temelia unei bucurii spirituale – Biserica din Hlipiceni

De către Camelia Teodosiu -
0
Foto: Com. Hlipiceni, jud. Botoșani

Bun găsit, vă spune Camelia Teodosiu, la o ediție  specială a emisiunii noastre realizată în comuna Hlipiceni din județul Botoșani. Aici am avut marea bucurie de a participa la resfințirea Bisericii Sf. Ierarh Nicolae. Mare sărbătoare, încărcată de Lumină și Duh Sfânt, care a atras sute de credincioși veniți din toate colțurile țării.

Alături de Dumnezeiasca Liturghie, această sfântă oficiere este plină de semnificaţii, cu emoții și trăiri aparte în conștientizarea actului consacrat ca „o lucrare sfântă și sfințitoare”.

Biserica a fost rectitorită prin implicarea directă a Părintelui Arhimandrit Ciprian Grădinaru, eclesiarh al Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului, fiu al comunei Hlipiceni. Nu a dorit nicidecum să iasă în față și, cu smerenie, m-a îndrumat către Părintele paroh al Bisericii Sf. Ierarh Nicolae – Cristian Ferariu de la care aflăm, pentru început, istoricul acestui lăcaș.

Biserica parohială este situată în mijlocul satului și este construită din piatră și cărămidă, între anii 1912-1920, pe temelia unei vechi biserici. După inscripția de pe peretele vestic al naosului, facută de fostul paroh preotul Lazăr Vasiliu, în 1920, din informațiile culese de la bătrâni, biserica ar fi fost zidită prin anul 1800 de către Vornicul Alexandru Săndulache Sturza și soția sa Ecaterina cu fiul lor Constantin. Inscripții sau documente care să ateste acest lucru nu există, dar pe diferite cărți sau găsit însemnări care arată ca acestea au fost dăruite bisericii din Hlipiceni de Sandu Sturza la 12 martie 1816. De asemenea, pe un clopot este gravat anul 1817, lucru ce dovedește că biserica exista la această dată.

De-a lungul timpului, Biserica din Hlipiceni a cunoscut mai multe transformări, fiind consemnate următoarele lucrări: în anul 1850, pardoseala de lut a fost înlocuită cu una din piatră; în anul 1891, au fost efectuate reparații şi a fost înlocuită catapeteasma; între anii 1913-1921, au fost realizate lucrări de extindere a bisericii, turla clopotniței fiind integrată în lăcașul de cult; în anul 1950, au fost efectuate lucrări de reparație a clopotniței, iar în anul 1960 a fost restaurat exteriorul bisericii. După Revoluția din 1989, biserica a fost reparată parţial, fiind resfinţită în timpul păstoririi Părintelui Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, de către Episcopul vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor de atunci, Preasfinţitul Părinte Calinic Botoșăneanul, actualul Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor.

În ultimii ani, începând din 2018 și până în prezent, s-a reușit schimbarea în totalitate a acoperișului, pavoazarea cu marmură și montarea unei centrale termice performante. Prin contribuția Părintelui Ciprian Grădinaru, obiectele de cult care împodobesc Biserica au fost înnoite la Atelierele Patriarhiei Române.

O lucrare remarcabilă este pictura în ulei a Bisericii Sf. Ierarh Nicolae din Hlipiceni, realizată de o echipă de pictori condusă de Nazarie Melniciuk, din Cernăuți – Ucraina. ”Oameni cu o trăire aparte”, cum ne spune părintele paroh Cristian Ferariu.

Pregătirile unui eveniment de asemenea amploare necesită multă organizare și muncă, dar toate au fost făcute în credință, cu mult voluntariat și dăruire, din iubire creștină și recunoștință a oamenilor pentru Părintele lor drag – Ciprian Grădinaru.

Cu o zi înainte de evenimentul ierurgic, la Hlipiceni, te minunai de lucrul făcut în tihnă și bucurie, cu multă rânduială, pentru  ca locul să fie aidoma ”Miresei Domnului”.

 

Pentru slujba de resfințire a Bisericii, au fost aduse Moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, aflate în patrimoniul Bisericii ”Sfântul Gheorghe cel Nou” din București, iar credincioșii prezenți s-au putut închina la racla cu mâna Sfântului, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, Mare făcător de minuni şi grabnic ajutător.

Cum ar trebui să înțelegem și mai ales să simțim această resfințire făcută după reînnoirea bisericii?

”Sfințirea unei biserici ne arată că Hristos își continuă lucra­rea Sa mântuitoare în Biserică prin Duhul Său cel Sfânt. Astfel, încă de la punerea temeliei bisericii, episcopul sau arhiereul rostește o rugăciune la locul unde va fi Sfânta Masă și așează pietrele de temelie în chipul crucii arătând că temelia locașului este însuși Hristos cel răstignit, piatra cea din capul unghiului.

În timpul sfințirii, mirenii se scot afară deoarece sfințirea bi­sericii, a locașului în care se sfințesc oamenii, nu vine de la ei, ci de la Hristos, închipuit de arhiereu, înconjurat de preoți și de îngerii Lui nevăzuți. Mirenii trebuie să intre în biserica gata sfințită.

Tot ceea ce săvârșește arhiereul la sfințirea bisericii exprimă, într-o mare varietate de forme, același adevăr al sălășluirii și pre­zenței lui Hristos în Biserică prin Duhul Său cel Sfânt. Astfel, spălarea Sfintei Mese cu apă închipuie tainic Botezul lui Hristos înainte de a începe activitatea Sa mântuitoare. Când se pun cele patru bu­căți pe cele patru colțuri ale Sfintei Mese, cu icoanele Sfinților Evangheliști, se arată că pe Hristos cel Jertfit și înviat L-au propovăduit Apostolii și L-au făcut cunoscut prin Evanghelie la toată lumea. Când pe Sfânta Masă se așează Sfântul Antimis, în care sunt cusute sfintele moaște, se arată că Biserica se întemeiază pe Jertfa Mântuitorului dar se susține și prin jertfele martirilor sau muceni­cilor. Peste Sfântul Antimis se așează Sfânta Evanghelie, pentru că prin ea se vestesc toate cele ce s-au săvârșit și se săvârșesc de Hristos cu valabilitate veșnică.

După sfințirea bisericii se oficiază Sfânta Liturghie, în care se aduce Euharistia ca Taină și Jertfă a comunității, ceea ce arată că Hristos-Domnul își începe lucrarea Sa pentru sfințirea și mântuirea celor ce cred în El.”  – sursa: https://www.crestinortodox.ro

Slujba de târnosire şi Sfânta Liturghie au fost săvârşite de un sobor de opt ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: IPS Părintele Teofan, Arhiepiscopul Iașilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, împreună cu PS Antonie, Episcop de Bălți, PS Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, PS Visarion, Episcopul Tulcii, PS Ieronim, Episcopul Daciei Felix, PS Macarie, Episcopul Ortodox al Europei de Nord, PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop Vicar Patriarhal și PS Damaschin Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, alături de care s-a aflat Părintele Arhimandrit Ciprian Grădinaru, cunoscut în comunitatea ortodoxă drept ”Chirurgul sufletelor”,.

La eveniment au fost, de asemenea, reprezentanți ai autoritătilor locale, personalităti din lumea culturală, dar și o parte dintre preoții parohi, alături de stareţii şi stareţele de la mănăstirile din zonă.

Alături de cei prezenți, sute de creștini îmbrăcați în costume populare sau straie de mare și tainică sărbătoare, Marian Luchian, Primarul comunei Hlipiceni, din județul Botoșani, este și el copleșit de importanța și amploarea evenimentului:

”Am emoții. Sunt momente deosebite. Dacă ar fi să remarc un punct forte al Bisericii noastre este pictura absolut deosebită. Biserica a fost consolidată prin fonduri de  la Compania Națională de Investiții, dar, pe lângă acestea, aufost multe, multe alte lucrări (împrejmuirea bisericii, catapeteasma, pictura…) care au fost sprijinite într-o foarte mare proporție de către părintele nostru Ciprian Grădinaru care s-a născut aici,  cetățean de onoare al comunei noastre și care, fără niciun fel de îndoială, este părintele cu care ne mîndrim și care ne reprezintă cu mândrie în țară.”

A urmat Liturghia, iar la finalul slujbei au fost acordate distincții celor care s-au implicat în restaurarea lăcașului de cult.

Episcopul vicar patriarhal Varlaam Ploieșteanul a transmis mesajul Patriarhului Daniel care a subliniat, pe lângă istoricul sfântului locaș, faptul că biserica este „un semn de binecuvântare asupra comunităţii credincioșilor”.

Pentru implicarea și activitatea desfășurată în ultimii ani, Părintele paroh Cristian Ferariu a fost hirotesit întru iconom stavrofor, primind crucea, bederniţa şi brâul roşu. La rândul său, acesta a transmis mulţumiri IPS Părinte Teofan pentru grija părintească din toți acești ani, ierarhilor, cât şi credincioşilor care au ţinut să ia parte la acest eveniment, precum și Părintelui Ciprian Grădinaru pentru toată dragostea pe care a revărsat-o prin darurile pe care le-a făcut de-a lungul timpului, devenind unul dintre principalii ctitori ai lăcașului de cult.

IPS Mitropolitul Teofan al Moldovei și Bucovinei i-a acordat Părintelui Ciprian Grădinaru, în semn de recunoaștere și apreciere pentru activitatea desfășurată până în prezent, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române – Crucea Patriarhală pentru clerici.

Alături de Dumnezeiasca Liturghie, această sfântă oficiere de Sfințire a unei Biserici este plină de semnificaţii, cu emoții și trăiri aparte în conștientizarea actului consacrat ca „o lucrare sfântă și sfințitoare” și, așa cum aflăm despre semnificația acestui eveniment ierurgic, ”odată cu sfinţirea construcţiei văzute, are loc şi sfinţirea sufletelor noastre”.

Realizator/credit foto: Camelia Teodosiu

Radio Târgu Mureș: „Ema la școală” – Portretul profesorului model și predarea creativă

De către Camelia Teodosiu -
0

Rolul profesorului este de a crea oportunități prin care să îi pună în valoare pe elevi. Ei pot deschide singuri uși, explorează, cercetează, dar au nevoie de ghidaj. Un ghid pentru elevii săi este și profesoara Ema Patrichi, care de mai bine de două decenii, construiește caractere frumoase și se implică trup și suflet în educația și bunăstarea elevilor.

Ema este un om deosebit de creativ, cu spirit dinamic și inovator, fiind un reper pentru comunitatea în care predă, dar și pentru alți colegi din țară. A obținut premiul „Merito” pentru contribuția sa extraordinară la transformarea educației și găzduiește blogul „Ema la școală”, care îi inspiră pe mii de oameni și în care propune activități creative pentru școlari.

Ema Patrichi s-a născut în Bacău și a fost un copil autodidact. Își alegea de la bibliotecă cărți despre cum să studieze anumite lucruri, pe cont propiu. Ca orice copil și-a dorit mai multe meserii de-a lungul timpului: cântăreață, medic, sau detectiv, pentru că adora romanele polițiste. Însă o conjunctură fericită și sfatul dublat de intuiție al mamei sale au îndrumat-o pe Ema spre cariera didactică. A absolvit Liceul Pedagogic în Bacău, ulterior a urmat Facultatea de Filologie Română-Engleză la Târgu Mureș, un masterat și un doctorat în critică literară.

A preda în școală, în sistemul formal, presupune un proces tehnic, riguros, supus programei. Însă profesorul dedicat simte dorința de a adapta informația la nivelul intereselor copiilor. Ema Patrichi caută, permanent, formule creative prin care poate ajunge la mintea și sufletul elevilor săi. Formula sa de succes este cea de joc. Băncile în sala de clasă sunt așezate astfel încât, în mijloc să rămână un spațiu liber. De exemplu, la ora de matematică, le propune elevilor săi, din clasa a treia, un joc cu numere pe cartonașe, așezându-i în cerc. În funcție de sarcinile primite caută, împreună, soluții. Acest lucru creează dinamism, activitatea devine una foarte plăcută, iar elevii sunt încurajați să fie creativi.

„Să ne-ntindem la citit” este o altă activitate pe care Ema o desfășoară acum cu copiii, pentru a-i stimula să îndrăgească mai mult lectura. Ideile de predare creativă îi vin cu ușurință Emei și derivă din necesitatea de a junge la puterea de înțelegere a copiilor.  Își petrece mult timp explorând diverse aplicații și răsfoind cărți pentru a face învățarea mai ușoară, căutând să găsească un echilibru între partea dinamică și cea statică a lecțiilor predate.

La școală se vorbește mult despre emoții, fie despre cele care creează stări de euforie, fie despre cele negative. Elevii nu își pot recunoaște și gestiona singuri emoțiile, de aceea învățătoarea Ema desfășoară numeroase activități de dezvoltare personală, pentru ca elevii să poată identifica și analiza orice trăire. Printre tehnicile de conștientizare a emoțiilor folosite de Ema se numără și jocurile de socializare sau îmbrățisările calde, oferite din toată inima.

Ema Patrichi este profesor în învățământul primar, la Școala Gimnazială „Dacia” din Târgu Mureș. Colegii, dar și părinții elevilor o cunosc cel mai bine de pe blogul „Ema la școală”, care este urmărit pe Facebook, de aproape 30 de mii de persoane. Ideea care a dat naștere acestui blog, a fost preluată de Ema de la profesorii cu care a interacționat în Statele Unite, unde a locuit un an de zile, făcând și voluntariat la școală. A conceput acest blog ca pe un jurnal online, o bibliotecă de resurse, în care se regăsesc activități care se pot desfășura la clasele primare. Și debutanții în învățământ se inspiră de pe blogul Emei, din articole care explică întregul demers al activității de predare și oferă idei concrete.

Ema Patrichi este unul dintre cei 12 premianți ai Galei MERITO 2021, eveniment care recunoaște meritele dascălilor care contribuie la transformarea  educației și se înscriu astfel în comunitatea profesorilor valoroşi ai României, recunoscuți anual de „Romanian Business Leaders”. „Educația este despre a face lucruri în echipă”, este convingerea Emei, iar acest premiu se datorează colaborării în permanență cu colegii, părinții și elevii.

Cea mai importantă schimbare din structura anului școlar 2022–2023 este renunțarea la semestre și introducerea, oficial, a noțiunii de „module”. Au apărut vacanțele mobile și noi reguli privind tezele, notarea elevilor și calcularea mediilor. Învățământul primar funcționa oarecum, după această structură, modificarea nu aduce astfel, mari schimbări, însă este un bun prilej pentru profesori de a-i evalua pe elevi și în alte moduri, spune profesoara Ema Patrichi, prin proiecte și observare.

Pentru o mai bună valorizare a profesorilor din România, în sistemul educațional ar fi necesare câteva schimbări importante, de pildă, cursurile de formare și predare interactivă ar putea fi inițiate de sistemul nostru de învățământ, și nu de organizații conexe. Ema Patrichi le propune elevilor săi teste rapide, care nu sunt notate în catalog, ci sunt corectate chiar de către elevi. Acolo unde nu au reușit să scrie răspunsul corect, îl completează, ulterior, cu altă culoare. Testările realizate în acest mod reprezintă forme foarte bune de învățare.

Ema Patrichi continuă să caute răspunsuri la tot felul de întrebări și să propună soluții pentru problemele cu care se confruntă la clasă. Chiar în aceste zile îi învață pe elevii săi să cânte la flaut, într-un mod inedit. Scopul său este de a găsi metode creative prin care să crească elevi independenți și empatici.

Realizator: Veronica Ilie

Fotografii din arhiva învățătoarei Ema Patrichi

 

Radio România Oltenia-Craiova: Prima școală privată din Oltenia autorizată Cambridge International și-a deschis porțile

De către Camelia Teodosiu -
0

La “România de nota 10” vă prilejuim întâlnirea cu oameni de excepție și faptele lor exemplare, iar acum v-o prezentăm pe Claudia Cochină, cea care a fondat la Craiova o școală… altfel.

Într-o perioadă în care notele au trecut cumva în plan secund, nu putem să nu remarcăm faptul că o Românie de nota 10 nu se poate realiza decât printr-o educație coerentă, consecventă și eficientă. Iar modelele educaționale validate în societățile cu tradiție trebuie și pot fi preluate și implementate, dacă există voință și bunăvoință.

Și invitata noastră a fost de neclintit în dorința ei de a oferi educație de cea mai bună calitate copiilor la Inspira International School din Craiova, prima și deocamdată singura școală privată din Oltenia autorizată Cambridge International, care și-a deschis porțile, la 1 septembrie, pentru copiii care vor să descopere lumea și minunile cunoașterii prin alte modalități decât cele perpetuate de decenii în sistemul de educație tradițional.

Inspira, școala începe de la 5 ani. Iar materiile, cum ar fi engleza, științele exacte și artele, se predau prin joacă și experimentare, după cum i-a explicat lui Davian Vlad, de la Radio România Oltenia-Craiova, fondatoarea și managerul Inspira International School, Claudia Cochină.

Foto: Inspira International School

Radio Cluj: Poveşti din trecutul şcolilor clujene

De către Camelia Teodosiu -
0

Bun găsit, sunt Andrea Nagy. Urări de bine vă trimit din Cluj-Napoca, oraşul în care există o locaţie unde şcolile sunt prezente începând din 1545 și au funcționat doar ca instituții de învățământ. Acum că am lăsat în urmă agitaţia a încă unui început de an şcolar, vă propun să contemplăm cu relaxare elevii şi profesorii de odinioară, prin prisma a aproape 500 de ani de educaţie în Transilvania.

Mai întâi, contrareforma, apoi diversele confesiuni şi abia după secole întregi autorităţile statului au adus învăţământul la Cluj. Documente şi memorii ne arată cum funcţionau şcolile transilvănene, ce se întâmpla cu elevii care nu respectau regulamentul şi ce vestimentaţie le era îngăduită profesorilor. Un detaliu interesant: mult timp şcolile – accesibile pentru nobili, desigur – au funcţionat în regim de internat. Şi în timp ce în Ţara Românească şi Moldova învăţământul se făcea încă în stil oriental, cu şcolile organizate în jurul mănăstirilor, în Transilvania ajungeau adesea oameni cu ştiinţă de carte, şcoliţi în străinătate, care stabileau bune relaţii cu aristocraţia locală. Dar nu vă spun eu mai multe, pentru că mai potrivit este să povestească istoricul Vladimir Bogosavlievici.

Vladimir Bogosavlievici: Punct de reper este Universitatea Catolică, realizată datorită influenţei familiei Báthory, sub tutela cărora instituţia s-a înfiinţat în 1581. Aceasta a venit ca o reacţie împotriva Reformei (Clujul la un moment dat a devenit eminamente reformat). Un lucru inedit, pe care mulţi clujeni nu-l ştiu: pe locul fostului Liceu de Muzică s-a înfiinţat o şcoală în 1545-’46; aceasta avea pusă o inscripţie în limba latină, care spunea: „Acest loc va fi folosit numai ca şcoală. Va fi blestemat cel care va folosi locaţia în alt scop.” Şi într-adevăr, acolo au fost numai şcoli! Ca şi continuitate este locul cel mai vechi de şcoală din oraş.

În secolul XVIII, când Transilvania a fost ocupată de habsburgi, s-a făcut o nouă şcoală numită Universitas, pe locul de astăzi al Liceului Báthory. Pe atunci acolo era Convictum Nobilum, care era un internat special pentru copiii de nobili. Nu oricine primea un loc în acel internat, îţi trebuiau nişte sume consistente de bani pentru asta. Regulile erau destul de dure, dar ca întotdeauna, tinerii tot găseau ocazii pentru a face ghiduşii.

Andrea Nagy: Ca mărturie primul grafito din Cluj, care pare scris de un elev.

Vladimir Bogosavlievici: „Cine nu cântă în cor, stă ca un bou”, aşa suna inscripţia din secolul XVI, pe un stâlp al Bisericii Reformate. Un alt internat a fost Sf. Iosif, care funcţiona tot într-o secţiune care actualmente ţine de şcoala Báthory.În secolul al XIX-lea au apărut liceele confesionale: de exemplu Liceul Reformat de pe str. Mihail Kogălniceanu; vizavi erau casele în care stăteau profesorii reformaţi, iar căminul elevilor era în cadrul liceului.

Andrea Nagy: Ce însemna, pe atunci, un liceu confesional? Elevii erau pregătiţi doar pentru o carieră religioasă?

Vladimir Bogosavlievici: Iniţial, având în vedere că erau patronate de confesiuni, educaţia era religioasă. Totuşi reformaţii erau foarte deschişi, dogma lor era ca Biblia să fie înţeleasă de oricine, iar materia era foarte diversificată (în raport de secol XVIII). Unii erau pregătiţi într-adevăr să devină ierarhi bisericeşti, alţii deveneau funcţionari în aparatul administrativ. Şcolile de stat au apărut la sfârşitul secolului XIX: una era unde actualmente se află sediul Facultăţii de Electronică, iar acest liceu ulterior, în perioada interbelică, a devenit liceul George Bariţiu.

Andrea Nagy: Revenind un pic la secolele XVII-XVIII, profesorii erau autohtoni?

Vladimir Bogosavlievici: Mulţi erau şcoliţi în alte părţi. Erau şi autohtoni, dar mai puţini. În perioada Universităţii, foarte mulţi profesori veneau de la Budapesta; au fost însă şi profesori români, precum Grigore Silaşi, care avea si catedră de limbă română la Universitatea Francisc Iosif. Profesorii români care apar după 1919 clujeni nu prea erau, nici ardeleni. Un mare noroc pe care l-a avut Clujul a fost că au venit elite din toate colţurile ţării, precum Emil Racoviţă, Onisifor Ghibu, Sextil Puşcariu. Apoi Clujul se putea lăuda cu două licee de fete, de la sfârşit de secol XIX: Liceul Marianum funcţiona unde este astăzi Facultatea de Filologie, dar şi şcoala Antoninei de Gerando, unde este astăzi sediul Facultăţii de Chimie. Antonina de Gerando era fiica lui Emma Teleky şi venise de la Paris; mătuşa ei a învăţat-o limba maghiară, nici nu ştia limba când a venit aici; şi a devenit o ilustră directoare a unei şcoli de fete.

Andrea Nagy: Erau şcoli pentru fetele aristocraţilor sau existau subvenţii, burse pentru un număr de eleve din alte medii?

Vladimir Bogosavlievici: Existau, dar mai rar. În general îşi înscriau fetele cei cu dare de mână. Să-ţi spun nişte amănunte despre perioada interbelică: pe atunci să ştii că gradul de alfabetizare era destul de scăzut. În Transilvania alfabetizarea era de vreo 50%. Ciclul primar era obligatoriu, dar nu se putea face din lipsă de cadre. Liceul era foarte scump de urmat: pe atunci, la liceul la care predau eu astăzi, o şcolarizare a unui elev, cu cămin cu tot, era 16500 de lei; de aceea în perioada crizei economice foarte mulţi şi-au retras copiii. Bacalaureatul era greu: cele mai multe probe se dădeau oral, în decurs de o zi sau două. Era un examen foarte serios, de aceea când intrau la facultate nu mai era nevoie de admitere. Să nu rămânem cu impresia despre cât de frumos a fost în perioada interbelică! E un paradox: am dat elite atunci, dar gradul de neşcolarizaţi era foarte mare.
Pe urmă a venit perioada comunistă, când liceul era de 10 clase, după model sovietic; la un moment dat şi notarea era de la 1 la 5, după acelaşi model. Apoi s-a încercat o revenire la liceele tradiţionale, când a fost acea politică de relaxare începând din 1963.
În privinţa şcolilor profesionale, ele existau în perioada interbelică şi în secolul XIX, dar marea majoritate dădeau la drept sau la filosofie, pentru că doreau să fie funcţionari în stat. Nu îi interesau şcolile de meserii, nici cele de ştiinţe.

Andrea Nagy: Aţi pomenit de regulile stricte din şcolile clujene: ce reguli aveau?

Vladimir Bogosavlievici: În secolul XIX, austriecii aveau un turn, unde este acum Palatul Rhedey. Iar elevii de la liceele clujene făceau bancuri pe seama lor; dar dacă erau prinşi, erau imediat exmatriculaţi. În cadrul şcolilor respective bătaia era permisă.

Andrea Nagy: Având în vedere că în multe şcoli erau înainte de secolul XIX copii de nobili, asta crea o oarecare diferenţă de statut. Cum putea menţine disciplina un profesor cu aceşti copii?

Vladimir Bogosavlievici: Chiar li se indica o educaţie mai dură, părinţii ştiau despre ce e vorba când îşi dădeau copiii acolo.

Andrea Nagy: Restricţii vestimentare erau?

Vladimir Bogosavlievici: În interbelic de exemplu, când era separat învăţământul de fete de cel de băieţi, era o disciplină puternică în privinţa vestimentaţiei; fetele erau cu codiţe, cu fuste peste genunchi, iar profesorii erau înbrăcaţi la costum şi cu cravată. Astăzi, dacă te vede elevul în costum şi cravată, te întreabă: „Unde mergeţi, aveţi vreo nuntă?”

Multe s-ar mai putea povesti despre o jumătate de mileniu de învăţământ la Cluj; iar secretul lui Vladimir Bogosavlievici, profesor de istorie la Colegiul Naţional George Bariţiu, este acela de a prezenta ilustrele personaje ca şi cum le-ar cunoaşte: cu locuinţele lor, cu relaţiile şi rivalităţile lor. În orice caz, fostele lor domicilii le vizitează adesea împreună cu elevii săi, în tururi care fac istoria tangibilă şi memorabilă, dincolo de datele dintr-un manual.

Vladimir Bogosavlievici: Ceea ce fac e ceea ce-mi place – o meserie care nu e bănoasă, dar îmi dă o satisfacţie anume. Încerc să le imprim elevilor mei libertatea de gândire, tind să am cu ei o discuţie principială, să vină cu păreri care mă pot învăţa şi pe mine. Pentru că, vorba lui Nicolae Iorga: „Un profesor bun învaţă de la un elev inteligent”.

Realizator: Andrea Nagy

Foto: Radio Cluj

Ramona Venturini pe Camino de Santiago – A 12-a aventură într-un imens portal de energie

De către Camelia Teodosiu -
0

Chemarea drumului
Toți cei care aleg sa străbată Camino de Santiago, pornesc din dorința de a evada din “ceva ce nu mai merge”. Au experimentat un blocaj major și simt nevoia să-și ștearga lentilele prin care privesc viața. Acesta e primul impuls, fuga din cursa șobolanului….Sunt in căutarea entuziasmului de odinioară.

“El Camino de Santiago e una dintre cele mai cunoscute rute de pelerinaj din întreaga lume. Cei care l-au străbătut s-ar reîntoarce, negreşit. Cu toţii mărturisesc că undeva, pe traseu, tot ce ai gândit până în acel moment se defragmentează ca hardul unui computer şi ajungi să fii un alt TU, o versiune îmbunătăţită.”

Toți cei care l-au parcurs, și aici, faci o alegere, în funcție de ritmuri si anduranța proprie, cu dovada că ai mers per pedes 100 sau 1000 km, spun că drumul îi cheamă. Așa a ajuns avocatul spaniol Manolo Hernandez, care se declară ateu, să parcurgă de 99 de ori 100 km, iar Ramona Venturini, metafizician la Geea Life Timișoara, de 12 ori, aproximativ,1000 km.

“Îmi e atât de dor de mine, să pot sta eu cu mine, cu gândurile mele, în natură, în liniște. Fără presiunea timpului, fără să trebuiască să „fac” ceva, indiferent ce este acel ceva. Fără să mă uit în calendar la to do list-ul zilnic. Să fiu doar. Simt că am atâtea de făcut, că parcă nu mai sunt pe nicăieri. Azi e luni, mâine e duminică. Mâine, poimâine, e Crăciunul din nou, deși parcă de-abia a fost.”

Povestea drumului
Camino de Santiago, El Camino – sau Drumul lui Iacob – este un al treilea mare pelerinaj creștin, după cele spre Ierusalim și Roma. Traseul este străbătut anual de peste 150.000 pelerini și aproape 3 milioane de turiști de pe toate continentele. Camino traversează mai multe țări: Spania, Portugalia, Franța și leagă regiunea Pirineilor de mormântul apostolului Iacob, aflat în orașul Santiago de Compostella, Spania.

Drumul a luat naștere în prima jumătate a secolului al XI-lea, când, sub impulsul călugărilor, credincioșii din toate colțurile Europei au început să vină în grupuri din ce în ce mai numeroase la mormântul Sfântului Iacob, locul care, în acele timpuri, era considerat „finis terrae”, căpătul lumii cunoscute. Deși la origini este un pelerinaj creștin, astăzi are pe lângă scopul religios şi o motivaţie culturală şi reprezintă o incursiune în propria experienţă de viaţă.

Deși sunt mai multe variante de Camino, cel mai cunoscut este El Camino Frances, care începe la poalele Pirineilor, în Franţa, la Saint-Jean Pied de Port, continuă prin nordul Spaniei şi se încheie la Santiago de Compostela, la moaştele Sfântului Iacob, după aproximativ 800 km.

El Camino Frances are o lungime totală de 775 km. Unii pelerini aleg să îl pacurgă pe tot o dată, alții doar o parte. Pelerinilor care au parcurs pe jos ultimii 100 kilometri, precum şi cicliştilor care au parcurs cel puţin ultimii 200 km pe bicicletă, li se acordă așa numitul Compostela, un certificat de recunoaştere a traseului. Călătorii trebuie să dovedească însă faptul că sunt pelerini, cu documente ştampilate la adăposturile sau parohiile vizitate de-a lungul traseului.

“Una este când urmăreşti documentarele de pe National Geographic, alta este când calci fiecare pietricică, respiri aerul curat, iar colbul ţi se ridică în jur ca o mantie mişcată de vânt. Soarele străluceşte tot mai puternic, respiraţia devine din ce în ce mai pronunţată. Povara din minte şi din suflet coboară în picioare, ce devin grele ca de plumb. Oboseşti, dar continui.”

Camino de Santiago nu-i doar efort zilnic, ci e şi baie în râuri, odihnă la umbră, degustare de bucate şi băuturi, vizitat de muzee, concerte în aer liber, suveniruri pentru prietenii de acasă. Vechii celţi care au populat peninsula iberică spuneau că poteca merge pe sub Calea Lactee, astfel încât pelerinii să fie mereu călăuziţi de lumina aştrilor.

Fiecare pelerin are o poveste
Fiecare ascunde o poveste emoţionantă care l-a împins pe drumul regăsirii. Un pelerin îşi pierduse partenerul de viaţă, împreună cu care plănuise să vină cândva în călătoria spirituală. Promisiunea a fost ţinută de unul singur, în amintirea poveştii lor care-i legase o viaţă.

Altul avea, în ciuda unei frumuseţi fizice remarcabile, un secret chinuitor. Se născuse cu o deformaţie a tălpilor care făcea din Camino o Golgotă. Fiecare pas era o pedeapsă şi totuşi el mergea, vorbea, râdea, ca şi cum ar fi fost simplu să parcurgă acel drum. Faptul că nu dădea niciun semn de slăbiciune era tocmai victoria lui, pe care o savura la fiecare pas. Iar când treci pe lângă pelerini în cărucior, uiţi instantaneu ce te doare, ce nu-ţi convine, ce-ţi lipseşte.

“Camino de Santiago este o experienţă în care eşti tu față-n față cu neprevăzutul, cu natura, cu vremea, cu oameni din toată lumea, cu tine.”
Împreuna cu Ramona Venturini refacem drumul. Vă invităm să-l parcurgem, virtual, împreună. Poate că într-o zi, vă veți afla pe el, per pedes…

Realizator: Simona Pele

Foto: Ramona Venturini

Radio Reșița: Voluntariat și educație non-formală pentru dezvoltarea durabilă a comunităților

De către Camelia Teodosiu -
0

Centrul de Voluntariat Reşiţa, reper în România în materie de educație nonformală pentru tineri

Centrul de Tineret și Voluntariat Reşiţa are ca scop , de ani buni de zile, dezvoltarea durabilă a comunităților prin voluntariat și educație non-formală. În timp a devenit punct de reper în România în materie de educație nonformală pentru tineri, derulează programe și proiecte diverse, pentru toate tipurile de preocupări și interese. Este o alternativă gratuită de petrecere a timpului liber împreună cu prietenii.

Centrul de tineret este locul din care au pornit multe dintre inițiativele locale care au pus Reșița pe hartă, tinerii care au prieteni ce vin în vizită din alte locuri, din țară și din străinătate, le arată Funicularul, Muzeul de locomotive, Fântâna arteziană din centrul orașului.

Multe generații de tineri, din Banatul Montan, au îndeplinit acest rol important de intermediar între nevoia de voluntariat a organizaţiilor reşiţene şi disponibilitatea pentru voluntariat a tinerilor din comunitate. Totodată, centrul sprijină recunoaşterea în comunitate a valorii activităţii de voluntariat, obiectivele fiind promovarea educaţiei nonformale a tinerilor prin voluntariat, sprijinirea dezvoltării capacităţii organizaţiilor neguvernamentale de a oferi servicii în comunitate.

De-a lungul celor 30 de ani, generații întregi de tineri au fost crescute, șlefuite și învățate cum să se bucure de această misiune nobilă de voluntar, de către Daniela Lupșan, pentru care nimic nu e mai frumos decât să “împarți bucuria cu cei care au nevoie de ajutor”.
”Am crescut împreună, ne-am dezvoltat, am prins vremuri faine cu fiecare din generațiile care au trecut pe aici, iar eu sunt recunoscătoare pentru asta.  Mă emoționez tot timpul când am dovezi de la ei, că mă poartă sufletul lor sau își aduc aminte cu plăcere de ce am făcut împreună, și că ce i-am învățat le folosește acolo unde sunt. Cu sute de tineri am lucrat de-a lungul celor 30 de ani și îi aștept în continuare alături de noi. Părinților acestora le-aș spune să aibă încredere în copiii lor, să îi asculte, să le asculte cuvintele și să înțeleagă sensul lor, să aibă încredere, curaj să se manifeste, să-și arate zâmbetul, să-și arate emoțiile și trăirile. Lor, tinerilor, le spun să fie mult mai bucuroși, să vadă mai mult partea plină a paharului decât neajunsurile”, spune inspectorul de tineret Daniela Lupșan.

Centrul de Voluntariat Reşiţa activează în comunitatea reșițeană din 2005 și îndeplinește cu succes această misiune de dezvoltare durabilă a comunităților, din Banatul Montan, prin voluntariat și educație non-formală.

Realizator: Cristina Corocan
Foto: Centrul de Voluntariat Reşiţa și Radio Reșița

Radio Constanța: Vacanțe și experiențe estivale pe litoral și în Delta Dunării

De către Daniel Țăndăreanu -
0

În emisiunea ”România de nota 10” din această săptămână vă invităm la un tur al litoralului Mării Negre și, de asemenea, la câteva popasuri în Delta Dunării. Ne aflăm în plin sezon al concediilor, o perioadă în care turismul începe să își revină după cei doi ani de pandemie iar reporterii Radio Vacanța au descoperit foarte multe atracții care să ne facă să alegem România în această vară.

Mai întâi ne oprim la Delfinariul din Constanța, acolo, de puțin timp, au început reprezentațiile delfinii salvați din Ucraina. Aceștia evoluează într-un spectacol foarte apreciat de către public alături de delfinii noștri, Ni Ni și Chen Chen. Aflăm apoi despre parkour pe apă, un sport acvatic mai nou pătruns la noi în țară și practicat pe lacul Siutghiol din stațiunea Mamaia.

Ceva mai în sudul litoralului, la Mangalia puteți ajunge la hipodrom pentru a petrece câteva clipe de relaxare alături de copii în mijlocul naturii. Basmele puse în arenă aici sunt captivante și pentru cei mici dar și pentru cei mari iar posibilitatea interacțiunii cu protagoniștii acestui tip de eveniment artistic este un bonus pe care orice spectactor îl merită.

Tot în emisiunea din această săptămână vă invităm la două târguri de antichități ce se desfășoară, până la sfârșitul verii, în Piața Ovidiu din Constanța respectiv în stațiunea Olimp.

 

Într-un decor cu parfum de epocă, Târgul de Artă și Antichități „Art & Craft Constanța Revival” reunește în zona peninsulară a Constanței aproape 40 de expozanți din toată țara care îi așteaptă pe vizitatori să descopere și, de ce nu, să ia acasă adevărate comori: obiecte de colecție, bijuterii, ceasuri, viniluri, colecții numismatice, fotografii vechi dar și cărți poștale. În plus, atât copiii, cât și adulții au ocazia să participe gratuit la ateliere de creație.

La Olimp este deschis de asemenea, în această perioadă, Târgul de Handmade și Antichități „Festival la nisip”. Până la mijlocul lunii septembrie, expozanți din toată țară sunt prezenți obiecte vechi dar și cu creații de artizanat, excelente suveniruri de vacanță.

Și pentru că gastronomia dobrogeană ține capul de afiș al turismului în zonă, vă invităm să aflați ceva din tainele preparării unor rețete delicioase. Din Vadu până la Periprava, toţi bucătarii se laudă cu un borş de peşte nemaipomenit. Cum arată un meniu la un punct gastronomic local din inima Deltei şi cum este borşul de peşte la Vadu, la malul mării sau la marginea deltei, au aflat reporterii noștri și ne vor spune în ediția ”România de nota 10”.

Tot în această ediție vom afla de la un bucătar de etnie turcă în ce fel se prepară unul din cele mai savuroase feluri culinare din bucătăria tătărească. Este vorba de kobete, o plăcintă cu carne și orez specifică întregii comunități turco tătare din Dobrogea. Pentru familiile tătărești acest fel de mâncare este decorul principal al mesei festive și „cartea de vizită” a bucătăriei. „Kob ete” înseamnă „multă carne”.

Vacanțele pe litoral și în Delta Dunării promit și oferă, și în acest sezon estival, experiențe memorabile, stare de libertate și conexiune cu natura.

Redactor – Magda Vâjaică / Foto – Radio Constanța

1...222324...72Pagina 23 din 72

Urmărește-ne pe

4,400AbonațiAbonați-vă
Romania de nota 10

ȘI MAI MULTE ȘTIRI

CATEGORIE POPULARĂ

© Radio Romania Regional & JA Romania