Luna decembrie nu este doar prima lună a iernii, ci şi luna în care sărbătorile şi voia bună trebuie să se regăsească în casa fiecăruia. Se spune că un popor fără tradiţii este un popor fără viitor. Tradiţiile unui popor reprezintă legătura acestuia cu istoria. Obiceiurile tradiţionale ascund înţelesuri profunde despre relaţiile interumane şi despre relaţiile oamenilor cu natura. Sărbătorile de iarnă prilejuiesc desfăşurarea unor bogate obiceiuri însoţite de muzică, pe cât de felurite, pe atât de interesante. Ele au fost moştenite în bună parte de la neamurile din care s-a plămădit poporul român.

Se ştie că popoarele din Antichitate aflate pe aceste meleaguri prăznuiau Solstiţiul de Iarnă – adică ziua naşterii nebiruitului Soare – în perioada 6 decembrie (de la Sfântul Nicolae) până în 7 ianuarie (după Bobotează) cu cântece şi dansuri, cu felicitări, daruri şi urări de belşug. Cu mult mai târziu, după apariţia creştinismului, s-au statornicit tocmai în această perioadă sărbătorile Crăciunului. Degeaba a luptat clerul şi comuniştii să înlăture aceste datini tradiţionale, colindele populare româneşti s-au dovedit  mult mai puternice,  fiind nelipsite în toate colţurile ţării în această perioadă. La sat obiceiuri s-au păstrat şi se mai păstrează în unele zone, după cum susține etnologul Ioan Toşa:

„Toate zilele acestea, de la Anul Nou şi până la Bobotează, erau considerate într-un fel sărbători, mai ales pentru femei (acestea nu aveau voie să facă nimic). Pentru tineri o mare sărbătoare era Anul Nou. În noaptea Sfântului Vasile erau o serie de obiceiuri: se credea pe deoparte că în noaptea respectivă norocul umblă pe drum. De aceea fiecare gospodar lăsa uşa deschisă la curte, ca să intre norocul. De obicei seara nu se culcau repede, ca să vadă norocul umblând pe drum şi să-l cheme în casă. Se spunea că cei bogaţi sunt bogaţi pentru că ei au avut ferestrele cu sticlă, au văzut norocul când a umblat pe drum şi l-au chemat în casă; pe când săracul a avut burduf de animal în fereastră şi nu a văzut norocul ca să-l cheme în casă.

În toate satele româneşti, în noaptea de Anul Nou, se credea că se poate găsi ursita, mai ales de către fete.  Pentru asta, fata ieşea în noaptea Anului Nou la gard, număra parii de la gard de la 9 la 1, pe ultimul îl lega cu o sfoară, iar a doua zi dimineaţa se ducea să vadă parul. Dacă parul era cu coajă însemna că bărbatul va fi bogat; dacă parul era drept însemna că bărbatul va fi frumos, înalt, sănătos; dacă parul era cioturos, însemna că bărbatul va fi urât şi ghebos.

Fata putea afla şi când se va căsători. Acest lucru se putea afla în mai multe feluri. În primul rând, încerca animalele. Mergea în grajd şi dacă găsea o vacă culcată, dădea cu piciorul în ea. Dacă vaca se ridica la prima lovitură, însemna că în anul care urmează neapărat se va mărita. Dacă nu se ridica, mai dădea. De câte ori trebuia să dea cu piciorul în vacă, atâţia ani rămânea nemăritată.

Acelaşi lucru se afla şi mergând la coteţul de porci. Striga la porc.  Dacă porcul la prima strigătură grohăia, înseamnă că fata se va mărita în anul care începe.

Tot în noaptea de Anul Nou se putea afla dacă membrii familiei vor fi sănătoşi peste an. Se aduceau în casă atâtea lemne, câţi membri erau în familie. Seara, lemnele erau puse în picioare. Iar a doua zi dimineaţă se uitau la lemne: care lemn era căzut, acela va muri în anul care urmează.

Tot în  noaptea de Anul Nou se credea că se poate afla cum va fi timpul (şi asta era foarte important) cu calendarul de ceapă. O femeie mai bătrână din casă lua o ceapă şi o tăia; lua 12 foi de ceapă pe care punea aceeaşi cantitate de sare. Foile de ceapă cu sare erau puse pe fereastră, iar a doua zi dimineaţă se uitau la ele. În care foaie de ceapă era mai multă apă însemna că luna respectivă era mai ploioasă. Iar în care sarea era mai uscată, însemna că luna respectivă va fi uscată. Aproape fiecare familie făcea asta: pentru că primăvara, în funcţie de pronosticul acesta se făceau semănăturile. Dacă se bănuia că anul va fi secetos, atunci se semăna întâi porumbul sau grâul de primăvară şi după aceea se ara, ca să intre boabele mai adânc în pământ şi să aibă mai mult timp umezeală. Dacă se credea că anul va fi ploios, atunci se ara întâi şi după aceea se semăna pe arătură. Şi umezeala şi lipsa de umezeală fac rău culturilor agricole.

În noaptea de Anul Nou nu dormea nimeni, dar erau multe sate în care se puneau moşi şi babe la tineretul care a trecut de o anumită vârstă şi care nu erau căsătoriţi. Erau puse în aşa fel încât să se vadă din uliţă, dar să nu fie văzuţi din casă. Acest lucru era făcut de ceata feciorilor. Ajunşi la o anumită vârstă, tinerii intrau în ceata feciorilor. Dar în ceata asta nu puteai să stai până la adânci bătrâneţi, ci viaţa trebuia să-şi urmeze cursul normal: adică după tinereţe trebuia să te căsătoreşti. Cei care întârziau, din diferite motive, să se căsătorească, erau luaţi în râs de către întreaga comunitate, dar şi de ceata feciorilor.

Este foarte interesant că aceştia erau strigaţi de pe deal. Seara, în ajunul de Anul Nou, ieşeau feciorii pe un deal, făceau un foc mare şi începeau: „Mă strigă, mă strigă!” „Cine foc te strigă?” Şi apoi începeau cu „fata lui nu ştiu care cu feciorul lui nu ştiu care”. Tot satul era treaz, nu se supăra nimeni. Nu toţi erau uşi de biserică. Şi anumite păcate pe care le-au făcut, mai ales în timpul postului, erau şi acestea strigate peste sate. Nu era prea plăcut, pentru că nu ştiu cât timp după aceea erai comentat: de câte ori oamenii te vedeau, îşi aduceau aminte de ce ai făcut. (etnologul – Ioan Toșa )

Un obicei străvechi ce face parte din tradiţiile de iarnă păstrat încă la români este Jocul caprei. Capra a fost socotită de români ca animalul care alungă spiritele rele şi aduce noroc şi belşug în noul an. Acest obicei cunoaşte cea mai complexă şi spectaculoasă formă de desfăşurare în satele din Moldova. Obiceiul este definit de costumul de capră, dar şi de celelalte elemente specifice: obiecte de recuzită, texte literare şi muzicale, precum şi dans. Capra este cunoscută, în funcţie de zona etnografică, sub nume diferite: bouriţă, turcă, cerb, brezaie. Ea se compune din clonţ (un cap lucrat din lemn, cu maxilarul inferior mobil pentru a clămpăni) şi coarne bogat împodobite cu oglinzi, mărgele, ciucuri coloraţi, panglici multicolore, clopoţei şi blană de capră sau de iepure. Trupul costumului este realizat dintr-o ţesătură groasă de lână sau blană de capră, care are rolul de a-l ascunde pe cel care o poartă.

Ca desfăşurare, obiceiul cunoaşte unele particularităţi de la o zonă la alta, determinate de numărul şi de funcţiile ceremoniale ale celor care alcătuiesc ceata.     Obiceiul de a umbla cu capra – sau, mai bine zis, cu turca – în Transilvania este considerat unul păgân, după cum susţine etnologul Ioan Toşa:

„Cei care umblau cu turca (şi mai ales cel care era îmbrăcat în turcă) erau consideraţi necuraţi. Dacă mureau în perioada aceasta, între Crăciun şi Bobotează, preotul nu îi înmormânta în cimitir, numai la marginea acestuia. Iar la Bobotează se făcea un ritual, împuşcarea turcii. După aceea, cel care a fost îmbrăcat în turcă trebuia să meargă la preot, să se spovedească, să se împărtăşească şi de-abia după aceea avea voie să intre în biserică. Aici, în Transilvania, umblau până la 6 persoane cu turca. Era unul care se îmbrăca în turcă, era un goţoi care era îmbrăcat în haine rupte şi avea o mască pe faţă, avea cu el un săculeţ cu cenuşă şi o secure de lemn: dacă aveai ghinionul să-ţi intre în casă, lovea cu securea tot ce aveai prin casă. Iar cu cenuşă împrăştia prin casă, mai ales înspre fetele şi nevestele tinere. În afară de aceştia mai erau unul sau doi muzicanţi. Momentul distractiv era atunci când turca trebuia să joace. Turca era plătită în bani. Dar nu i se dădeau banii în mână, ci i se puneau pe masă şi trebuia să-i ia cu ciocul. Problema era că era destul de greu să iei banii de pe masă cu ciocul.( etnologul – Ioan Toșa)

Unul dintre cele mai frumoase obiceiuri din această perioadă este Pluguşorul care încă înveseleşte oamenii, oferindu-le cele mai bune urări pentru început de An Nou. Pluguşorul are la bază un puternic caracter agrar, în care se vorbeşte despre muncile pământului şi ale grâului în special. Descrie prin versuri frumos alcătuite importanţa pe care a avut-o agricultura pentru poporul nostru.

Obiceiurile străvechi transmise din generație în generație sunt faptele culturale complexe, menite înainte de toate să organizeze viaţa oamenilor, să marcheze momentele importante ale trecerii lor prin lume, fapte care ne modelează uneori şi comportamentul.

Realizator: Rodica Tulbure