Bine v-am găsit, sunt Andrea Nagy. Blamăm tehnologia pentru impactul pe care îl are asupra societăţii, asupra diverselor atribute pe care le considerăm parte a spiritului uman. Pentru persoanele cu dizabilităţi însă, adevăratul potenţial de independenţă poate fi atins doar prin tehnologie. Despre posibilităţile pe care le oferă aceasta în accesibilizarea instituţiilor de cultură discutăm astăzi la România de nota 10.
Accesibilizarea nu e ca un cadou, pe care poate că nu l-am nimerit, dar intenţia contează. Rezultatele sunt cele care se punctează în acest domeniu, adică gradul de utilitate practică pentru cei cărora li se adresează. Nu trebuie să inventăm roata, scoţând eventual la iveală o roată pătrată; adesea e mai expeditiv să căutăm în jur, să învăţăm din experienţa deja existentă. Muzeul Etnografic al Transilvaniei, singurul muzeu din Cluj care are la ora actuală o expoziţie permanentă pentru nevăzători, a fost zilele acestea, în colaborare cu Universitatea Babeş-Bolyai, gazda unei întâlniri internaţionale pe tema accesibilizării instituţiilor de cultură.
Întâlnirea de la Cluj privind accesibilizarea instituţiilor de cultură a făcut parte dintr-un proiect în care au fost implicate muzee din România, Ungaria, Grecia şi Turcia. Dar întâi de toate, haideţi să înţelegem ce presupune accesibilizarea, pentru că este un concept despre care au uneori păreri diferite instituţiile şi vizitatorii lor cu dizabilităţi. Explicaţii avem de la psihopedagogul Marian Pădure:
“Ce-şi doreşte orice vizitator cu dizabilităţi este să meargă într-un muzeu total independent. Ce e drept, ca să ajungem la standardul acesta, mai e nevoie de mult timp şi de mulţi bani. În mentalul colectiv, rampa de acces e sinonimă cu accesibilitatea la o clădire, dar este încă un semn al felului subiectiv în care gândim. Spunem că surdul vede exponatele şi nu mai are nevoie de adaptare, dar nu ştim că de multe ori are nevoie de explicaţii ca să înţeleagă anumite cuvinte; nu ne gândim că dislexicul are probleme în a citi anumite texte şi ar prefera să le asculte, iar ghidurile audio din muzee nu sunt prea detaliate. După care, vine un nevăzător: cum adaptăm pentru el un tablou, un animal împăiat? E clar că o persoană nevăzătoare foarte greu va avea acces la obiectele originale, unicate; dar poate avea acces la o copie, făcută cu o imprimantă 3D”, Marian Pădure.
Din partea Universităţii Babeş-Bolyai, întâlnirea de la Cluj a fost coordonată de Andrea Hatházi. Cu o experienţă de predare în învăţământul special, aceasta e de părere că nu ar trebui să se vorbească doar despre accesibilizare, incluziunea fiind de asemenea o componentă importantă în cunoaştere, în învăţare, în petrecerea timpului liber:
Andrea Hatházi: Ceea ce propui ca accesibilizare nu trebuie neapărat să vizeze o anumită categorie de persoane, o anumită dizabilitate, ci să se adreseze întregii comunităţi. S-au propus în acest proiect activităţi care să fie incluzive, realizate împreună de copii cu şi fără dizabilităţi; vorbim de activităţi de tip explorare, joc, cunoaştere, învăţare. Fiecare muzeu va elabora un chit educaţional, o resursă pornind de la nişte scenarii, astfel încât, odată ce sunt implementate, ele să rămână în oferta muzeelor pentru copii.
Andrea Nagy: Reprezentanţii instituţiilor participante au deja experienţă în accesibilizare?
Andrea Hatházi: Unele dintre ele, cum este Muzeul Cicladic din Atena, au desfăşurat deja multe activităţi educaţionale şi pentru copiii cu dizabilităţi. Apoi Hagyományok Háza din Ungaria are o deosebită experienţă. Dar ştiţi cum e cu experienţa? Ea niciodată nu se opreşte; şi poate să fie dezvoltată, poate să fie îmbunătăţită, generalizată, transferată.
Andrea Nagy: Cum poate fi accesibilizat un muzeu pentru deficienţii de auz?
Andrea Hatházi: Vorbim de prezenţa unui interpret în limbaj mimico-gestual. Apoi pot să fie realizate filmuleţe cu limba semnelor, prin care se prezintă diverse detalii privind exponatele.
Dacă dorim un muzeu accesibilizat, trebuie mai întâi să cerem. Ei bine, cam asta s-a întâmplat la Cluj în 2008, când muzeograful Tótszegi Tekla s-a trezit într-o situaţie dificilă:
„Ne-a contactat un domn de la Asociaţia Nevăzătorilor, care ne-a spus că în ziua următoare urma să aducă un grup de copii în vizită la Muzeul Etnografic. Resimt şi acum neputinţa aceea: ce le vom oferi acestor oameni? Regulile privind patrimoniul sunt foarte severe: le-am putut oferi doar poveşti, plus câteva obiecte artizanale. Am început să caut bune practici şi mi-am dat seama că în Franţa au existat tentative de accesibilizare, chiar de pe la începutul secolului XX. În 2009 s-a vernisat expoziţia noastră tactilă, unde avem aceleaşi teme ca în cadrul expoziţiei de bază, dar cu reproduceri. Adevărul este că, de atunci, această expoziţie are un mare succes în rândul tuturor, nu doar a nevăzătorilor. De exemplu, toţi cei care trec prin faţa modulului cu păstoritul, încearcă diferitele tipuri de clopote pe care le găsesc acolo”, povesteşte Tótszegi Tekla.
Zilnic folosim softuri şi tehnologii care au fost dezvoltate iniţial pentru persoanele cu dizabilităţi, de la vocea pentru GPS şi până la periuţa electrică de dinţi. Un muzeu accesibilizat nu va fi doar al câtorva nevăzători, ci va fi al nostru, al tuturor.
Realizator: Andrea Nagy
Foto: Departamentul de Psihopedagogie Specială, UBB
