Castelul Bánffy din Bonţida e una dintre acele prezenţe care refuză să dispară. Un corp de piatră trecut prin foc, jaf şi nepăsare, dar care continuă să respire prin munca celor care cred că ruinele pot fi readuse la viaţă. A fost ars, golit de mobilier, ciuntit bucată cu bucată pentru alte construcţii, folosit ca decor de film şi apoi ca depozit de utilaje. Şi totuşi, din acest trecut brutal, astăzi se ridică din nou, piatră peste piatră, cu răbdare şi o rigoare aproape încăpăţânată.
Într-o dimineaţă de iarnă, fără agitaţia festivalului Electric Castle care are loc aici şi fără mulţimea de vizitatori, castelul se lasă privit altfel. Doar zidurile, liniştea şi poveştile arheologului Csók Zsolt, unul dintre cei care îi cunosc istoria strat cu strat.
„Suntem într-un complex arhitectural absolut impresionant, supranumit «Versailles-ul Transilvaniei»”, spune Csók Zsolt. Construcţia castelului începe în secolul al XIV-lea, deşi urmele acestei prime faze sunt astăzi greu de surprins. În secolul al XV-lea se conturează aici o cetate bastionară, recognoscibilă şi acum prin perimetrul închis şi cele patru bastioane de colţ. Peste ele se suprapun etapele Renaşterii şi Barocului, iar istoria arhitecturală se încheie la începutul secolului XX, cu o faţadă romantică, adaptată gustului epocii.
Locul nu a fost ales întâmplător. Domeniul de la Bonţida avea un rol economic important, fiind aproape de zona de extracţie a sării de la Sic şi de drumul principal dintre Cluj şi Dej. În epoca Renaşterii, explică Csók Zsolt, exista şi o motivaţie simbolică: asumarea unui trecut glorios şi dorinţa de a-l continua prin arhitectură.
Finanţarea unui asemenea ansamblu nu era deloc un detaliu minor, nici pentru aristocraţie. Bánffy Miklós, ultimul mare reprezentant al familiei, descrie în „Trilogia Transilvană” cum a învăţat de la bunicul său ce înseamnă, din punct de vedere financiar, construcţia şi întreţinerea unui castel. Domeniul susţinea clădirea, iar sursele istorice arată că relaţia contelui cu oamenii care lucrau pentru el era una bazată pe normalitate şi bun simţ, în ciuda clișeelor legate de nobilimea exploatatoare a vremii.
Foc, jaf şi abandon
Destinul castelului se rupe violent în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. La retragerea trupelor germane, edificiul este incendiat, iar mobilierul şi operele de artă sunt furate. Mai târziu, în timpul filmărilor pentru „Pădurea spânzuraţilor”, au loc simulări de explozii chiar în faţa clădirii principale. Regimul comunist îl transformă într-o staţie de utilaje agricole, iar perioada 1990–2000 este, după cum o numeşte Csók Zsolt, cea mai întunecată: atunci se fură materiale de construcţie, iar castelul rămâne fără acoperiş. „Cheia distrugerii unui monument este lăsarea fără acoperiş”, subliniază arheologul.
Drumul lung al restaurării
În anul 2000, Castelul Bánffy intră într-o nouă etapă: este preluat de fundaţia Transylvania Trust, printr-un contract de concesiune pe 49 de ani. De atunci, restaurarea a avansat lent, dar constant, prin muncă susţinută şi fonduri europene. Fiind proprietate privată, statul român nu poate contribui direct la renovare, însă a existat sprijin financiar din partea guvernului maghiar, parteneriate cu AFCN pentru proiecte culturale şi cu Ordinul Arhitecţilor, care susţine aici tabere de vară de restaurare pentru studenţi.
În 2008, Transylvania Trust devine primul ONG din România premiat cu Europa Nostra, pentru activitatea didactică ce îmbină educaţia cu restaurarea propriu-zisă. În aceste tabere, meşterii îi învaţă pe tineri arhitecţi, istorici şi ingineri metode tradiţionale de zidărie, dulgherie şi tâmplărie. Nu întâmplător, primul loc vizitat în România de regele Charles al Marii Britanii a fost Castelul Bánffy de la Bonţida.
Restaurarea se bazează pe fotografii de epocă, dar şi pe cercetare ştiinţifică riguroasă, realizată în colaborare cu specialişti de la Universitatea Babeş-Bolyai şi Universitatea de Artă şi Design. Unde documentele lipsesc, se recurge la analogii cu alte castele baroce din Transilvania. Totul se face într-un echilibru fragil între funcţionalitate şi respectarea strictă a normelor de conservare.
Ce se întâmplă acum
În prezent, lucrările se concentrează asupra clădirii în formă de potcoavă care înconjoară curtea de onoare. Partea de nord, salvată recent de la ruină completă, găzduieşte atelierul de tâmplărie al castelului, unde tinerii sunt instruiţi să confecţioneze şi să restaureze uşi, ferestre şi mobilier. Urmează reabilitarea fostelor grajduri, care ar putea deveni o sală de evenimente menită să asigure sustenabilitatea pe termen lung a ansamblului.
Festival, expoziţii şi viaţă
Electric Castle a adus castelului o vizibilitate fără precedent. Nu atât prin bani, cât prin faptul că aproximativ 45.000 de tineri pe zi ajung să vadă un monument istoric. În Europa Centrală şi de Est, o astfel de situaţie este aproape unică. Festivalul demonstrează că patrimoniul poate genera viaţă, atenţie şi venituri pentru comunitate, fără a-i afecta integritatea: „nici măcar o muchie de cărămidă nu a fost deteriorată în timpul evenimentelor”, spune Csók Zsolt.
Dincolo de festival, castelul găzduieşte expoziţii permanente. La etajul corpului central este prezentată situaţia celor mai importante castele şi cetăţi de pe valea Someşului, iar în aripa de vest, o expoziţie dedicată contelui Bánffy Miklós – politician, scriitor, grafician, spirit avangardist al vremii sale. Prin mijloace de realitate virtuală, vizitatorii pot explora „sferele de forţă” în care a activat această personalitate complexă, a cărei viziune asupra lumii se regăseşte în „Trilogia Transilvană”.
Castelul Bánffy rămâne astfel, mai mult decât o ruină salvată. Este un organism care învaţă din propriul trecut şi încearcă să-şi găsească un viitor. Un loc unde istoria nu este doar contemplată, ci pusă din nou la lucru.
Andrea Nagy
