România de NOTA 10

Un proiect Radio România Regional

Radio Cluj: Rolul Bisericii în Unirea de la 1 Decembrie 1918

Este anul în care România aniversează 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918; există foarte multe momente în care se vorbeşte despre ce s-a întâmplat atunci, în încercarea de a menţine vie memoria acelor vremuri, pentru ca generaţiile viitoare să înţeleagă ce s-a întâmplat atunci şi de ce este important ca în continuare, unitatea în spirit, trup şi teritoriu a românilor să fie menţinută ca o valoare fundamentală a acestui popor.

În încercarea de a lămuri unele aspecte legate de implicarea bisericilor din Transilvania în realizarea Marii Uniri din 1918, Bogdan Roşca a stat de vorbă cu cercetătorul științific Mircea Gheorghe Abrudan, de la Institutul de Istorie George Bariţiu.

O adevărată lecție de istorie despre cum au reușit românii, prin Biserică, să unească teritoriile Statului Unitar Român.

Mircea Gheorghe Abrudan: Rolul Bisericii Ortodoxe şi al celei Greco-Catolice a fost unul covârşitor în realizarea Marii Uniri. Astăzi prea puţini ştiu lucrul acesta, dar românii din Transilvania au fost excluşi, la un moment dat, în Evul Mediu, prin sec. XIV-XV, de la exercitarea puterii, din domeniul politic; ei erau, practic, la marginea societăţii. În momentul în care, înspre Răsărit se extinde o nouă putere, cea a habsburgilor, ei întâlnesc această situaţie pe care, într-un fel, doresc să o schimbe. Doreau să-i atragă şi pe români în exercitarea puterii, dar nu puteau face asta din cauza sistemului legislativ pe care ei înşişi l-au recunoscut din punct de vedere juridic. Iar atunci o fac pe cale confesională. Îi atrag la unirea cu biserica Romei, aşa se naşte biserica catolică şi îi recunosc pe episcopi (care erau şi baroni, aristocraţi) ca membri ai Parlamentului Transilvaniei. Un reprezentant de seamă din epoca respectivă este Inochenţie Micu Klein, care a manifestat o atitudine foarte tranşantă faţă de Viena, reamintindu-le conducătorilor de la Viena că odată respectată promisiunea trecerii la catolicism, românii îşi doresc drepturile promise: politice şi economice care derivă din Unire. El a fost scos din Scaun şi a murit în exil la Roma.

Religia oficială ortodoxă este recunoscută abia în 1791, când se dă un decret de recunoaştere a acesteia şi românii primesc dreptul de a-şi construi biserici în oraşe. De aceea nu există astăzi, biserici „intra muros”, între zidurile cetăţilor, oraşelor, cum este şi cazul oraşului Cluj Napoca. Prima biserică ortodoxă românească, la Cluj, în interiorul cetăţii, este biserica „Schimbarea la faţă”, care va fi sfinţită anul acesta, în luna august. Biserica ortodoxă „din Deal”, aşa cum o cunosc mulţi clujeni, era în afara zidurilor, a fost construită în 1793, cu un aport financiar considerabil al comercianţilor macedo români.

După revoluţia din 1848, episcopul Şaguna va fi recunoscut ca fiind conducătorul mişcării naţionale româneşti. Românii nu au avut partide politice, nu au avut o voce puternică în zona politică şi atunci austriecii i-au considerat pe episcopi (uniţi şi apoi ortodocşi) drept liderii de drept cu care intrau în discuţie. Şi acest rol s-a perpetuat până în 1918. Dar asta presupunea şi că episcopii, ca lideri, erau consideraţi şi răspunzători de anumite defecţiuni.

În 1914, ierarhii (între timp deveniţi mitropoliţi – la Blaj era mitropolit greco-catolic, la Sibiu – mitropolit ortodox) erau consideraţi, încă, lideri ai naţiunii române, chiar dacă, în 1880 apăruse Partidul Naţional Român. Mişcarea naţională primeşte o infuzie puternică de laicat pentru că, după 1848, se dărâmă legislaţia  medievală şi românii au acces la învăţământ, mulţi dintre ei ajungând avocaţi, medici, notari, profesori universitari, încercând să câştige frâiele politice. De aceea statul a făcut apel la ierarhi când erau momente de tensiune.

Bogdan Roşca: Intră România în război. Ce se întâmplă cu preoţimea română care, iată, a reuşit să susţină mişcarea naţională de-a lungul timpului?

Mircea Abrudan: Aproximativ 800.000 de români sunt încorporaţi atunci în armata cezaro-crăiască. Pentru a-i încuraja să se înroleze, este pentru prima oară când românilor li se permite să-şi folosească drapelul şi să cânte cântece patriotice româneşti. Elita noastră politică şi bisericească a văzut o ocazie în care-şi putea arăta fidelitatea faţă de tron şi prin care putea recâştiga un credit politic la Viena, pentru ca, la sfârşitul războiului , să poată arăta această fidelitate şi să ceară, în schimb, autonomia Transilvaniei. Toate regimentele româneşti erau însoţite de un capelan, un preot militar ortodox sau greco-catolic. Însă, concomitent, mai ales când intră România în război, numărul dezertorilor creşte foarte mult. Oamenii nu mai voiau să lupte pentru o cauză care nu era a lor. 120.000 de români ajung în prizonierat rusesc, în 2 ani de zile. Iar atunci se realizează mai multe comisii trimise de guvernul român în Rusia, care încearcă să-i câştige pe aceşti prizonieri români ca soldaţi voluntari pentru Armata Română. Printre cei care fac propagandă acolo sunt foarte mulţi clerici, îi pot aminti aici pe Octavian Goga sau pe Ion Agârbiceanu.

 În 1918, peste tot – şi la Chişinău, şi la Cernăuţi, şi la Alba Iulia – ierarhii au fost o portavoce a Unirii. De pildă, la Alba Iulia, Partidul Naţional Român şi bisericile româneşti au încercat să organizeze o adunare populară, dar una care să fie şi reprezentativă.

Cum s-au organizat românii?

Au dorit să fie o comunitate reprezentativă şi asta a însemnat ca fiecare comunitate să trimită delegaţi  aleşi,  iar cei 1228 de delegaţi să se împartă în două mari categorii: jumătate să fie membri de drept, 600, iar cealaltă jumătate, 628, să fie aleşi. Şi între membrii de drept erau ex oficio ierarhii, mitropoliţii, episcopii şi protopopii. Pe lângă aceşti delegaţi, toate sursele ne spun că la Alba Iulia s-au strâns între 80.000 şi 100.000 de oameni pe platoul respectiv, oameni în faţa cărora s-a proclamat Unirea.

Acei 628 de delegaţi care au fost acolo, au primit acele „credenţiale”, care se vor publica anul acesta şi „in facsimil”, şi care se păstrează la Alba Iulia, la Muzeul Unirii, acolo este un text, care, de exemplu, oferă date foarte exacte despre cine au fost cei care au participat: Clujul, de exemplu, a avut 6 delegaţi, între ei, un mănăşturean, Pavel Albu; să nu uităm că Mănăşturul era separat de Cluj. Cea mai mare delegaţie a fost de la Mărginimea Sibiului.  

Unirea a fost hotărâtă în Sala Unirii, de către aceşti 1228 de delegaţi, proclamaţia a fost redactată de Vasile Goldiş, vice preşedinte al Marii Adunări Naţionale iar proclamaţia a fost citită afară, în faţa publicului, de către episcopul greco-catolic Iuliu Hossu. S-a proclamat Unirea, pe de-o parte democratic, pe de altă parte, ca manifestare populară foarte mare. Nu trebuie să uităm că elita şi poporul au mers „mână în mână”, împreună! (Mircea Gheorghe Abrudan , Cercetător ştiinţific al filialei clujene a Academiei Române)

Memorialistica acelei epoci relevă cât de puternic a fost impactul acestui moment asupra oamenilor din epocă. Biserica Ortodoxă şi cea Greco-Catolică şi-au dat mâna în momentele acestea grele pentru naţiune. Ele au manifestat pe faţă pentru unire: au contribuit la redactarea acestor proclamaţii, la propagarea ideilor, la organizarea Adunării. Explicaţiile istorice arată cât de covârşitoare a fost această contribuţie.

Se vede clar, cum, în Transilvania, bisericile  au fost naţionale, ale poporului: un vector de comunicare a mesajului şi mai apoi un element esenţial în construirea, derularea şi desfăşurarea momentului 1918.

O ediţie realizată de: Bogdan Roşca

LEAVE A RESPONSE

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *